Leana a pus banii pe masă și a spus că un om are voie să întrebe fără să fie luat peste picior. Vânzătorul a închis cofrajul și i-a răspuns că avea voie, numai să nu plece de la poartă cu un răspuns mai bogat decât întrebarea. Ea a promis că nu spusese nimănui nimic. Deocamdată.
Mașina din fața casei văduvei apăruse cu o seară înainte. Până dimineață, pe uliță se găsiseră deja trei explicații și încă două variante despre cine ar fi adus mobila. Leana nu inventase prima poveste, dar era hotărâtă să fie prima care afla dacă era adevărată.
Omul care venise era nepotul femeii, întors pentru câteva zile ca să-i schimbe soba veche. Nu se mutase acolo și nici nu adusese mobilă. În portbagaj avea unelte și două uși cumpărate pentru magazie. Vânzătorul știa fiindcă îl ajutase să le descarce înainte să-și pună ouăle pe masă.
Leana a rămas cu mâna pe cofraj. Nepotul era același băiat căruia îi dăduse dulceață în fiecare vară, numai că acum avea barbă și nu îl recunoscuse din spatele geamului. Tocmai îi explicase unei vecine că tânărul părea străin de sat și că sigur nu venise pentru două zile.
A trecut pe la casa de lângă pod cu scuza că aducea ouă proaspete. Când nepotul i-a spus «Sărut mâna, tanti Leana», femeia a început să râdă singură. I-a lăsat cofrajul și l-a rugat să nu îi spună vânzătorului că îl confundase. Tânărul nu a înțeles de ce ar fi fost nevoie de atâta secret pentru niște ouă.
După-amiază, Leana s-a întors la poartă să mai cumpere un cofraj pentru ea. Vânzătorul a privit-o și a întrebat dacă ouăle fuseseră bune. «Foarte bune», a spus ea. «Bârfele s-au stricat pe drum.» De data aceasta au râs amândoi. Poveste de ficțiune.