Sora a ținut mâna pe zăvor fără să deschidă imediat. «Să rămâi cât?» l-a întrebat. Bărbatul i-a spus că nu își mai cumpărase bilet de întoarcere și că își încheiase munca de acolo. Nu îi cerea să îl găzduiască la nesfârșit. Îi cerea să nu afle de întoarcerea lui tot dintr-un pachet lăsat de altcineva.
Plecase cu mulți ani înainte, când amândoi credeau că avea să fie vorba despre un sezon. Apoi veniseră alte contracte, alte cheltuieli și alte motive să mai amâne drumul. El trimitea bani și se consola că astfel ajuta. Sora rămăsese cu părinții, cu gospodăria și cu toate lucrurile care nu încăpeau într-un transfer.
Nu îi reproșa că plecase la muncă. Îi reproșa anii în care fiecare conversație grea se terminase cu promisiunea că va veni curând. Când tatăl lor nu mai putuse lucra în curte, ea găsise oameni. Când mama avusese nevoie de cineva lângă ea, ea își schimbase programul. El aflase mereu ce se întâmplase după ce lucrurile fuseseră deja rezolvate.
La poartă, bărbatul nu i-a spus că și lui îi fusese greu, deși îi fusese. Știa că povestea aceea nu putea fi folosită ca să îi închidă gura. I-a spus ce aranjase pentru întoarcere, unde urma să lucreze și ce avea de făcut în următoarele săptămâni. De data aceasta venise cu un plan pe care ea îl putea vedea, nu cu o dată vagă la telefon.
Sora a deschis și l-a lăsat să intre. Nu i-a spus că uitase totul. I-a arătat camera în care putea sta până găsea un loc al lui și apoi i-a întins o geacă veche: în magazie trebuiau mutate niște lemne înainte de ploaie. Fratele a lăsat geanta în pragul camerei și a mers după ea în curte.
Seara au mâncat împreună fără să repare toți anii printr-o singură conversație. Dimineața, când femeia s-a trezit, fratele era încă acolo, pregătind cafeaua. Pentru prima dată după multă vreme, nu a mai trebuit să întrebe la ce oră pleacă. Poveste de ficțiune, cu personaje și întâmplări inventate.