Bătrânul și-a deschis portofelul din obișnuință, apoi l-a închis din nou. Nu înțelegea de ce ar fi trebuit cineva să îi plătească masa pentru câteva pâini date cândva. Ospătărița i-a spus că tânărul nu vorbise despre câteva pâini. Vorbise despre felul în care fusese primit când nu avea cu ce plăti.
Cu mulți ani înainte, băiatul venea aproape zilnic la brutărie după școală. Mama lui lucra mult, iar uneori banii ajungeau greu până la sfârșitul săptămânii. Vasile nota datoria într-un caiet, fără să o spună tare în fața clienților. Când băiatul aducea câțiva lei, nu îl întreba de ce nu erau toți.
Au fost și zile în care în sacoșă apărea o pâine în plus. Brutarul spunea că rămăsese de la comanda altcuiva sau că nu mai avea loc pe raft. Băiatul înțelegea mai mult decât lăsa să se vadă. Tocmai de aceea nu uitase: ajutorul venise fără să fie făcut să se simtă mic în fața altor oameni.
Tânărul plecase din cartier, învățase o meserie și se întorsese rar. În dimineața aceea îl văzuse pe Vasile intrând în restaurant și îl recunoscuse imediat. Nu se dusese la masă fiindcă se temuse că bătrânul va refuza. Vorbise cu ospătărița înainte să plece și o rugase să îi spună numai dacă omul întreba.
Vasile a cerut să îi lase numărul lui. Când tânărul l-a sunat, bătrânul a început prin a-i spune că nu avea nicio datorie. Celălalt a răspuns că știa. Nu plătise masa ca să închidă o socoteală, ci ca să îi arate că bunătatea aceea ajunsese mai departe decât crezuse brutarul.
S-au întâlnit în săptămâna următoare la aceeași masă și au vorbit despre vechea stradă. Vasile a adus, din obișnuință, o pâine coaptă de el. Tânărul a râs și a spus că așa nu avea să reușească niciodată să îl ajungă din urmă. De data aceasta nu mai era nevoie de caiet. Poveste de ficțiune.