Florăreasa i-a spus numele mamei, apoi data la care venise să facă acea comandă. Era cu mai multe luni înainte. Femeia nu știa atunci ce avea să urmeze; voia doar să nu uite ziua fiicei sale într-o perioadă în care urma să fie mult plecată. Plătise buchetul și rugase florăreasa să îl ducă exact la adresă.
Fiica își petrecuse ultimele săptămâni după pierderea mamei răspunzând la mesaje pe care nu avea putere să le citească până la capăt. Unii oameni o ajutaseră în liniște. Alții apăruseră târziu cu vorbe mari și dispăruseră după ce le rostiseră. Ajunsese să se apere de orice gest care semăna cu încă o obligație de a mulțumi.
Pe femeia cu florile o știa din cartier, dar nu cunoștea legătura ei cu mama. Cele două se vedeau uneori dimineața, înainte de deschiderea prăvăliei, și beau o cafea pe scaunele mici de lângă ușă. Nu vorbiseră des la telefon fiindcă se întâlneau aproape zilnic. Fiica văzuse doar partea din poveste care trecea prin agenda mamei.
Florăreasa nu i-a cerut să-și retragă vorbele și nu a scos telefonul ca să dovedească ceva. I-a întins plicul mic păstrat în sertar, cu scrisul mamei pe el. Înăuntru erau câteva rânduri obișnuite, fără presimțiri și fără cuvinte de rămas-bun. Tocmai firescul lor a făcut-o pe fiică să se așeze pe treapta din prag.
Mama îi scrisese să pună florile într-o vază adevărată, nu în cana ciobită pe care o folosea de obicei, și să mănânce ceva bun de ziua ei. Îi amintea, în glumă, că nu trebuia să facă totul singură ca să demonstreze că se descurcă. Fiica a râs printre lacrimi la aceeași mustrare pe care o auzise de zeci de ori.
A chemat florăreasa în casă și a căutat vaza din dulap. Nu i-a dispărut dorul și nici ziua nu s-a transformat într-o sărbătoare ușoară. Dar, pentru câteva minute, a putut să primească un gest fără să se apere de el. Pe masă erau flori galbene și câteva cuvinte care încă sunau ca vocea mamei. Poveste de ficțiune.