De zece ani, Ilinca își mai văzuse mama doar în pozele pe care i le trimitea mătușa. În dimineața în care a urcat în tren, a recunoscut mai întâi paltonul bleumarin, apoi felul în care femeia îndoia biletul la colț.

Cu o săptămână înainte, mătușa îi spusese mamei în ce oraș locuiește Ilinca. Ea își căutase o cameră acolo, aproape de gară, și își strânsese lucrurile în două genți. Avea unde să stea, indiferent de răspunsul fiicei.

Ilinca a rămas în picioare. Își amintea cum o așteptase la geam în ziua în care se mutase la facultate. Atunci mama ei nu venise, iar explicația sosise după două luni într-un mesaj de trei rânduri.

De data asta a întrebat-o direct ce voia. Mama i-a răspuns că se pregătise să explice plecarea, dar că o mințise pe ea însăși crezând că o explicație bună ar șterge zece ani. Voia să audă ce avusese Ilinca de dus în timpul ăsta.

Trenul a pornit înainte ca fiica să se așeze. Ilinca și-a suit geanta pe raft și a ocupat scaunul rămas. I-a cerut mamei să înceapă cu ziua mutării și să spună ce își amintește, fără să-i explice ce ar fi trebuit să simtă.

La destinație au coborât împreună. Ilinca a arătat cu mâna spre un chioșc de cafea și a spus că poate rămâne încă zece minute. Mama și-a pus gențile lângă scaun și a lăsat-o pe ea să aleagă masa.