În liceu, Anca avea o singură pereche de pantofi de dans. Talpa din dreapta se desprindea la fiecare probă. Tatăl ei o lipea seara și dimineața punea pantofii pe calorifer ca să fie gata când ieșea pe ușă.

După ultimul concurs, ea i-a aruncat într-un sac. Tata i-a scos și i-a ascuns într-o cutie de încălțăminte. A păstrat și șiretul pe care îl înnodase într-o dimineață pe scara școlii.

Acum, când Anca a găsit cutia, sub o foaie de hârtie era o pereche nouă de pantofi roșii. Aveau același toc mic, aceeași curelușă la gleznă și alunecau mult mai ușor pe dușumea.

Tatăl nu ghicise mărimea. Îi dusese pantofii vechi unui cizmar care încă mai făcea încălțăminte pe comandă și îl rugase să copieze forma. Omul îi arătase urmele de pe talpă și îi spusese că fata încălțase perechea până la ultimul dans posibil.

Anca nu mai dansa la concursuri de ani buni. Și-a pus totuși pantofii și l-a întrebat pe tată ce melodie ținea minte. El și-a amintit doar că bătea din picior la intrare, când ușa sălii era încă încuiată.

Au rămas în bucătărie cât să încerce câțiva pași. Înainte de plecare, ea a așezat pantofii vechi peste hârtia din cutie, la locul lor. Perechea nouă a luat-o fără cutie, în mâini.