Ilie își vindea merele în același loc de când încă se mai plătea taraba la paznicul de pe colț. În anul acela, recolta fusese mică și, într-o duminică, a adus doar o ladă.

La ora la care se pregătea de plecare, își trăsese lădița de mere spre marginea tejghelei. Cei de la coadă nu se mișcau. Femeia din față a pus pe tejghea o sacoșă din pânză și l-a rugat să țină mânerul.

Era coada celor care își făcuseră cumpărăturile de la el când în piață mai funcționau doar trei tarabe. Femeia își aducea aminte de iarna în care îi dăduse mere pentru copii cu promisiunea că îi aduce banii la salariu.

Ilie a vrut să împartă sacoșa înapoi. Oamenii i-au spus fiecare ce adusese. Cineva pusese o pâine caldă, altcineva un borcan de zacuscă. O fetiță îi lăsase două gutui pentru care nu ceruse nimeni bani.

Din josul pieței a apărut și paznicul. Îi aducea un scăunel, al lui de la intrare, și l-a rugat să stea zece minute, cât beau împreună un ceai. Ilie a ales două mere și le-a întins femeii din față.

Stăteau de vorbă când a început să plouă. Ilie a tras oblonul doar până la jumătate, ca să le facă loc sub streașină. Pentru prima dată după multă vreme a rămas în piață și după ce terminase de vândut.