Poveste de ficțiune. Mara lucra în brutărie de doisprezece ani. Ceruse să nu mai fie chemată fără veste în zilele libere. Patronul i-a spus să lase șorțul și să plece, fiindcă nimeni altcineva nu ar angaja-o.
A pus șorțul pe blat. Mâinile care făcuseră pâinea plecau împreună cu ea, i-a spus. Nu a strigat și nu a răsturnat nimic; și-a luat geaca și a ieșit pe ușa pe care intrase de mii de ori.
În prima săptămână s-a odihnit și a căutat de lucru. Nu a găsit imediat. Fostul coleg Doru i-a trimis un anunț pentru o brutărie mică, aflată la două stații de autobuz.
La probă, noua patroană a întrebat cum verifică aluatul și de ce lasă pâinea să se răcească înainte să o taie. Mara a răspuns din obișnuința meseriei. Cineva îi cerea părerea și aștepta să o audă.
A primit un program scris și un loc lângă fereastra atelierului. Salariul nu schimba lumea peste noapte, dar putea să-și facă planuri pentru duminică. A cumpărat un șorț simplu, ales de ea.
Când un client a recunoscut gustul pâinii, Mara a zâmbit și a continuat să așeze tăvile. Nu trebuia să vorbească despre fostul patron. Munca ei avea, în sfârșit, și numele ei în spate.