Poveste de ficțiune. Mihai ceruse concedierea angajatei de la curățenie după ce își udase pantoful. Proprietara, doamna Pavel, îl auzise ridicând vocea. Când a spus că femeia îl face de râs, ea l-a întrebat ce îl făcea mândru în comportamentul lui.

El a mutat discuția spre ordine și responsabilitate. Orice incident putea fi discutat, i-a spus proprietara, însă umilirea nu era o procedură. Ecaterina lucra acolo de zece ani și merita același respect ca oricine.

În camera de ședințe, Mihai a recunoscut că nici măcar nu ceruse numele femeii. Repetase o poruncă, sigur că funcția ținea loc de argument. I s-a cerut să vorbească direct cu ea și să-și asume ce spusese.

Ecaterina nu i-a spus că nu se întâmplase nimic. Semnul de podea umedă fusese pus, iar găleata putea fi mutată dacă era rugată. A acceptat scuzele, adăugând că respectul se vede mai ales după discuție.

Mihai și-a petrecut după-amiaza învățând numele colegilor. Nu era o schimbare miraculoasă. La următoarea problemă, a cerut ajutor fără să strige și fără să cheme pe cineva drept martor.

Doamna Pavel a urmărit lucrurile în săptămânile următoare. Nimeni n-a mai confundat curățenia cu dreptul de a vorbi urât. Ecaterina și-a continuat munca, fără să fie obligată să joace rolul unei lecții pentru ceilalți.