Data de pe spate era de dinainte ca Petru să-și piardă vederea. Pictase autoportretul într-o vară petrecută într-un atelier, departe de casă, alături de Sandu. Fiica îl știa atunci mereu pe drumuri, ocupat cu munca, și nu bănuise că în bagajele lui încăpeau și tuburi de culoare.
Irina crescuse o vreme la bunici și își văzuse tatăl rar în anii aceia. Mai târziu, după pierderea vederii, el se întorsese acasă și vorbise puțin despre atelier. Fiica îi cunoștea felul de a se descurca prin camere, dar nu îl văzuse niciodată pictând și ajunsese să creadă că tablourile nu făcuseră parte din viața lui.
Prietenul, Sandu, păstrase autoportretul după ce Petru îl lăsase în atelierul lor. Încercase să îl caute, însă anii și mutările îi îndepărtaseră. Tabloul ajunsese pe șevalet în ziua unei mici expoziții cu lucrări vechi, împreună cu rugămintea ca oamenii care recunosc autorii să spună ce știu despre ei.
Irina l-a sunat pe tată din magazin. Petru a tăcut când a auzit numele lui Sandu, apoi a început să descrie rama, pata de culoare din colț și o corectură de lângă umăr. Fiica a înțeles că portretul avea o istorie pe care el o păstrase întreagă, chiar dacă nu o spusese nimănui.
Au dus tabloul acasă după ce au vorbit cu Sandu. Petru a trecut mâna pe rama cunoscută și i-a cerut Irinei să-i descrie cum arată acum culorile. Apoi a început să-i povestească despre atelier și despre prietenii pe care ea îi întâlnise până atunci doar ca nume dintr-o altă viață.
În săptămâna următoare, Sandu a venit la masă și a adus un caiet cu schițe vechi. Irina a rămas lângă ei, ascultând. Tatăl ei era același om pe care îl cunoștea, însă în povestea lui încăpeau acum și lucrurile pe care nu se gândise niciodată să le întrebe.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.