Elena și-a chemat fiica lângă ea și a tras un scaun. Nu a mai întrebat când ajung frații. Mara a rămas întâi în picioare, ca și cum ar fi trebuit să ceară voie să ocupe locul pe care mama îl pregătise pentru cineva care încă nu venise.
Se despărțise de soț și își pierduse locuința în care stătuseră împreună. Geanta de la ușă nu era pentru o vizită de câteva ore. Avea în ea haine pentru câteva zile și lucruri adunate dimineață, când înțelesese că nu mai poate amâna plecarea.
Nu îi spusese mamei fiindcă, în toate convorbirile lor, Mara fusese cea care asculta și rezolva. Întrebase de medicamente, cumpărături și drumurile fraților. Când încercase să înceapă o discuție despre ea, renunțase după primul „mai vorbim, sunt ocupată acum”.
Elena a ascultat-o fără să o întrerupă. I-a spus că îi pare rău pentru felul în care o făcuse să se simtă în prag. Așteptarea celor plecați o făcuse să nu mai vadă efortul omului care venea mereu, chiar și când avea propriile necazuri.
Au pus geanta în camera mică și au mâncat împreună. Când a sunat unul dintre băieți să spună că nu mai ajunge, Elena nu a început să o roage pe Mara să-i ducă lui mâncare. I-a spus simplu că este cu sora lui și că vor vorbi altă dată.
Seara, masa a fost strânsă de amândouă. Nu rezolvaseră într-o zi despărțirea și nici anii de oboseală. Dar Mara nu mai stătea în prag, pregătită să plece înainte să încurce. Mama îi pregătise un pat și, pentru prima dată după multă vreme, timp numai pentru ea.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.