Poveste de ficțiune. Ilie a văzut preotul la poartă și a întrebat, iritat, dacă venise iar să-l certe. În sat circulaseră destule vorbe despre el și nu mai avea răbdare pentru încă o explicație despre ce ar trebui să facă. Preotul i-a spus că venise să ajute la treabă.
Ploaia stricase o parte din acoperiș, iar Ilie amânase reparația. Nu lipsa sfaturilor îl oprise, ci banii, oboseala și rușinea de a cere ajutor. Preotul aflase de la vecini și venise să vadă ce poate fi făcut împreună cu un meseriaș.
Au rămas în curte și au făcut o listă cu ce lipsea. N-au urcat pe acoperiș în grabă și nu au încercat să repare totul cu scara veche. Meseriașul urma să vină cu oamenii și echipamentul potrivit, după ce verifica lucrarea.
Ilie a adus două scaune și a început să vorbească despre ce se întâmplase în familie. Preotul l-a ascultat fără să lege fiecare propoziție de o morală. Nu putea să-i repare relațiile în locul lui, dar putea să stea acolo cât timp omul găsea cuvintele.
În zilele următoare, reparația a fost organizată cu ajutorul vecinilor. Ilie a plătit ce putea și a acceptat sprijinul pentru restul, fără să i se ceară o fotografie la final. A sunat și familia, de data aceasta fără să înceapă discuția cu o acuzație.
Când s-au strâns uneltele, mănușile preotului erau pline de praf de la lucrul din curte. Ilie i-a spus că se pregătise pentru o predică. Celălalt a zâmbit și l-a întrebat unde pun scaunele, fiindcă mai aveau timp de un ceai.