Poveste de ficțiune. La aniversarea familiei, Paul a văzut-o pe sora lui apropiindu-se de tată și a oprit-o. Bătrânul mergea mai încet și folosea uneori bastonul. Paul nu voia să se facă de râs în mijlocul sălii, deși a spus că se teme doar să nu obosească.

Mara i-a răspuns că nu îl pune să alerge. Avea de gând să-i întindă mâna și să-l întrebe, nu să hotărască în locul lui. Tatăl îi ascultase și le-a spus că poate răspunde singur dacă vrea să danseze sau să stea jos.

Au ales o melodie lentă și au rămas aproape de scaun. Tatăl s-a ridicat cât se simțea în stare, fără să fie tras sau grăbit. După câțiva pași mici, a cerut să se așeze și Mara l-a însoțit, fără să transforme momentul într-o încercare de curaj.

Paul a rămas lângă ei, stânjenit de propria reacție. Tatăl i-a spus că grija îl ajută atunci când vine cu o întrebare, nu atunci când îi închide toate posibilitățile. Nu avea nevoie să dovedească nimic în fața familiei.

La melodia următoare, Paul s-a așezat lângă el și l-a întrebat ce dansau părinții când erau tineri. Bătrânul a început o poveste despre un bal și despre un pantof pierdut, iar Mara i-a lăsat să vorbească.

În fotografiile serii au rămas câțiva pași, două mâini și multe scaune ocupate. Nu fusese un miracol și nici o întoarcere în tinerețe. Fusese doar o invitație la care tatăl avusese, în sfârșit, dreptul să răspundă singur.