Poveste de ficțiune. Daria stătea la ușă, cu rochia pregătită și câinele lângă ea. Când logodnicul a întrebat dacă renunță la nuntă pentru un animal, i-a spus că nu despre asta era vorba. El îi ceruse să-l lase din nou pe drum.
Îl găsiseră cu un an înainte lângă o stație și îi căutaseră stăpânul fără succes. Daria îl îngrijise și îl luase acasă. Discutaseră de atunci despre spațiu, program și responsabilități, dar niciodată nu se înțeleseseră să-l abandoneze.
Problema nu era că animalul nu putea intra în sală. O prietenă acceptase deja să stea cu el pe durata petrecerii. Cererea logodnicului fusese alta: după nuntă nu-l mai voia în viața lor și refuzase orice variantă de adopție responsabilă.
Daria a luat o pauză și a cerut să discute fără rude în jur. I-a spus că poate accepta reguli și limite, dar nu o hotărâre luată prin presiune asupra unei ființe dependente de ei. Nu voia să afle după nuntă că orice neînțelegere se încheie printr-un ultimatum.
Au amânat plecarea la ceremonie și au anunțat familiile că trebuie să vorbească serios. Nu a urmat o împăcare spectaculoasă în prag și nici o ceartă filmată. Câinele a rămas la prietena care se oferise să ajute, în siguranță.
În seara aceea, Daria nu știa încă ce va hotărî despre relație. Știa însă că nu va numi capriciu lucrul de care trebuia să aibă grijă. Când s-a întors după câine, el a venit liniștit spre ea, fără să știe nimic despre rochie sau despre invitați.