Casa de lângă pod fusese a mamei lui Vlad. Cu douăzeci și cinci de ani înainte, o furtună desprinsese o parte din învelitoare. Femeia rămăsese cu un băiat adolescent și cu găleți puse prin odaie. Ion venise să vadă stricăciunile și începuse reparația înainte ca ea să poată strânge banii.
Bătrânul și-a amintit casa după numele femeii, nu după datorie. Vlad i-a spus că mama lui îi pomenea și acum numele când începea să plouă tare. Meșterul a zâmbit și a ridicat din umeri: pe atunci avusese câteva materiale rămase de la altă lucrare și încă doi oameni dispuși să ajute.
La atelier era o ușă care nu se mai închidea bine și un banc de lucru ce trebuia întărit. Ion a pus mâna pe lemn, a mișcat balamaua și a spus de ce are nevoie. Vlad i-a adus sculele cerute, apoi s-a apucat de treaba lui, fără să stea deasupra meșterului ca și cum îi făcea o favoare.
După câteva ore, ușa mergea ușor, iar bancul nu mai tremura. Ion a strâns rumegușul și a început să își pună lucrurile în ladă. Proprietarul l-a întrebat cât îi datorează pentru lucrare. Bătrânul a spus suma cu o ezitare, iar Vlad i-a plătit-o fără să o transforme într-un dar care cerea mulțumiri.
Înainte să plece, Ion a fost rugat să treacă și pe la casa mamei lui Vlad. Femeia avea o poliță de prins și voia să îi facă o cafea de multă vreme. Acolo l-a recunoscut imediat și a ieșit la poartă înainte să apuce el să întrebe dacă venise la adresa bună.
Meșterul a început să mai vină din când în când la atelier, pentru lucrări pe care le putea face în ritmul lui. Lada de scule a rămas la fel de veche, dar nu mai stătea neatinsă în hol. Vlad își ținuse amintirea într-un gest simplu: îi deschisese ușa unui om care voia să lucreze.