Marica locuia singură de câțiva ani. Fiul și fiica plecaseră la muncă în alte orașe, iar vizitele se răreau de fiecare dată când apărea o altă problemă. Femeia nu îi chema mai des. Spunea că are destule de făcut, de parcă recunoașterea singurătății i-ar fi încurcat pe toți.
Obiceiul cu farfuriile începuse într-o duminică în care crezuse că vor veni. Pregătise masa devreme și o lăsase așa până spre seară. După aceea îi fusese mai ușor să repete gestul decât să așeze din prima un singur loc. Nu credea că o vor auzi vreodată spunând asta tare.
În seara în care telefonul rămăsese deschis, fiica a auzit-o mutând farfuriile și vorbind singură. A strigat-o de două ori, până când Marica a înțeles că încă erau în legătură. Prima reacție a femeii a fost să râdă și să spună că o auzise prost, dar de data aceasta fata n-a schimbat subiectul.
Au vorbit mult și fără promisiunea că a doua zi se schimbă toate. Fiica nu putea pleca imediat de la serviciu, însă au stabilit când se văd și cum vor păstra legătura între vizite. Marica a spus pentru prima dată că vrea să fie întrebată și cum îi trece ziua, nu doar dacă a luat pâine și dacă e sănătoasă.
Până la vizita copiilor, femeia a chemat la prânz o fostă colegă care locuia la câteva străzi. Se salutau des, dar niciuna nu îndrăznise să spună că mănâncă mereu singură. Au început să gătească pe rând câte o mâncare și să se întâlnească de două ori pe săptămână, fără ocazii speciale.
Când au venit copiii, toate cele trei farfurii au fost folosite și Marica le-a lăsat pe masă până au strâns împreună. După plecarea lor a așezat două locuri pentru prânzul cu colega ei. A treia farfurie a rămas în dulap, pregătită pentru o vizită despre care acum putea întreba direct.