În cutie era rochia în care Ileana se măritase. Fiica lor, Ana, o văzuse într-o fotografie și îi ceruse mamei să o păstreze pentru nunta ei. Nu voia neapărat să o poarte întreagă: își dorea să folosească dantela de la mâneci într-o rochie făcută pe măsura ei.
Dan a tras cutia de pe raft și a pus-o pe masă fără să mai amintească de dosar. Separarea lor fusese lungă și obositoare, iar fiecare discuție ajunsese să fie citită prin certurile de dinainte. De data aceasta, presupusese ce urma să ceară Ileana înainte să o lase să vorbească.
Când au desfăcut hârtia, au găsit și o batistă brodată de mama Ilenei. Femeia a mângâiat materialul și a spus că ar fi vrut să o spele împreună cu Ana, dacă dantela mai putea fi folosită. Dan a recunoscut batista din ziua nunții lor. Nu o mai văzuse de aproape treizeci de ani.
Ana le ceruse separat un lucru simplu: să poată veni amândoi la nuntă fără să fie nevoită ea să îi împace. Nu le ceruse să se poarte ca un cuplu și nici să uite de ce se despărțiseră. Voia să discute direct despre locuri, fotografii și cine aduce cutia, fără mesaje trimise prin ea.
În hol, Dan a întrebat-o pe Ileana când merge la croitoreasă. Ea i-a spus ziua și a adăugat că Ana ar fi bucuroasă să îl vadă la probă, dacă se simte în stare să vină liniștit. Bărbatul n-a promis pe loc. A spus că o va suna el pe fată, ca să nu mai pună o rugăminte în seama altcuiva.
Ileana a plecat cu rochia, iar dosarul a rămas pe comodă pentru o altă discuție. La probă, peste o săptămână, Ana i-a avut pe amândoi lângă ea. Când croitoreasa a întins dantela pe masă, Dan a ținut marginea materialului ca să nu cadă, iar Ileana i-a mulțumit. Pentru ziua aceea, atât au putut face bine împreună.