Maria nu învățase să citească în copilărie. După câteva clase întrerupte, viața ei se umpluse de muncă și de grija altora. Pentru scrisorile venite de la fiică-sa îl ruga pe fiu să îi citească, iar răspunsurile le dicta, având încredere că erau trimise așa cum le spusese.
De aproape un an nu mai primise nimic. La telefon, fiica părea tot mai reținută, iar Maria nu reușea să înțeleagă de ce. Când a auzit de cursul pentru adulți, s-a dus să întrebe dacă o mai primește cineva la vârsta ei. Profesoara i-a dat un caiet și i-a arătat de unde pot începe.
Au trecut luni în care a citit încet, a încurcat litere și a repetat aceleași rânduri. Nu s-a trezit într-o zi citind pagini întregi. Își făcea timp seara, după treburi, și își lăsa ochelarii lângă caiet ca să nu amâne iar pentru a doua zi.
Când a căutat un plic într-un sertar, a găsit mai multe scrisori pe care le dictase, împăturite și netrimise. A recunoscut numele fiicei pe fiecare. Fiul le păstrase fiindcă se temea că mama va pleca să locuiască lângă soră-sa și îl va lăsa singur. Teama lui se transformase într-o alegere făcută în locul ei.
Maria l-a chemat să stea la masă și i-a cerut să îi spună tot, fără să îi mai citească el povestea. Apoi a sunat-o pe fiică-sa și i-a explicat de ce păreau atât de departe una de alta. Au plâns și s-au supărat, dar au început să vorbească direct, la ore pe care le stabileau ele.
Prima scrisoare scrisă și trimisă de mâna ei a avut doar câteva rânduri. Maria a mers singură cu plicul și a păstrat o fotografie a paginii în caiet. La curs s-a întors și după aceea. Mai avea multe de învățat, iar acum fiecare rând citit îi aparținea.