Mireasa l-a strigat pe nume înainte ca mama ei să poată răspunde preotului. Bărbatul s-a întors. Nu îndrăznea să o numească „fata mea”, deși ținea în buzunar invitația pe care ea i-o trimisese cu două săptămâni înainte.
Ana crescuse cu povestea că tatăl ei murise când era mică. Cu o lună înainte de nuntă, găsise la o mătușă scrisori vechi, niciodată ajunse la ea. Plicurile aveau același nume și o adresă din alt oraș. Mătușa, pusă în fața întrebării, nu mai putuse susține minciuna.
Părinții se despărțiseră după ani de certuri. El plecase și făcuse la rândul lui greșeala de a se retrage când încercările de a lua legătura erau respinse. Mama transformase absența într-o poveste definitivă, mai ușor de controlat decât întrebările unui copil. Niciunul nu putea pune totul pe umerii celuilalt.
Ana îl căutase singură și vorbise cu el de câteva ori. Îi spusese preotului că îl invitase, fiindcă se temea de o scenă la intrare. De acolo știa părintele cine era omul din prag. Nu vorbea despre o spovedanie și nu hotăra în locul miresei pe cine trebuia să primească.
„Astăzi nu rezolvăm douăzeci de ani”, i-a spus Ana mamei. „Dar nu mai alegi tu ce am voie să aflu.” Tatălui i-a arătat un loc în biserică, fără să îi promită că totul era iertat. Voia să se căsătorească în liniște și apoi să audă, pe rând, adevărul fiecăruia.
După cununie, au făcut o fotografie fără îmbrățișări cerute de ceilalți. Ana stătea lângă soțul ei, iar părinții păstraseră puțină distanță. Pentru ea, începutul nu era poza unei familii refăcute într-o oră. Era dreptul de a decide singură ce relații putea construi mai departe.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.