Bărbatul a rămas cu haina pe braț. Se pregătise pentru o ceartă și pentru încă o împăcare grăbită. Când Elena i-a spus să închidă ușa, a întrebat-o dacă chiar voia să arunce atâția ani. Ea s-a uitat spre canapeaua pe care adormise de atâtea ori așteptând să i se termine supărarea.
Nu ajunseseră aici într-o singură seară. Fiecare întâlnire cu prietenele devenea un interogatoriu, fiecare cheltuială mică trebuia apărată, iar vorbele ei erau întoarse până când își cerea scuze pentru ceva ce nu făcuse. Multă vreme numise toate acestea oboseală, stres sau o perioadă proastă.
Cu o săptămână înainte, petrecuse o noapte la sora ei. Dormise până dimineață fără să tresară când se auzea liftul. Abia atunci înțelesese câtă teamă ajunsese să poarte în propria casă. Se întorsese hotărâtă să spună lucrurile pe care le amânase.
„Nu îți cer să fii de acord cu mine”, i-a spus acum. „Îți spun că eu nu mai pot trăi așa.” Nu îl insulta și nu îi înșira toate certurile. Le știau amândoi. Aveau de lămurit separat lucrurile practice, dar seara aceea nu mai urma să se încheie prin anularea deciziei ei.
După ce a plecat, Elena și-a sunat sora. Nu părea victorioasă. Îi tremura vocea și încă îi venea să verifice dacă nu îl supărase prea tare. Sora ei a rămas la telefon cât a spălat două căni și a deschis geamul.
În noaptea aceea nu a dormit imediat. A plâns, apoi a citit câteva pagini și a lăsat veioza aprinsă. Liniștea nu a rezolvat toată viața. I-a arătat însă că nu trebuia să îi fie frică de fiecare seară care urma.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.