Preotul a lăsat-o să își termine întrebarea. Verigheta avea o adâncitură mică lângă margine, făcută cu mulți ani în urmă, când soțul ei reparase o poartă. Maria o recunoscuse imediat. O vânduse după moartea lui, într-o iarnă în care nu îi mai ajunseseră banii pentru casă și pentru drumurile fiului ei.
Nu fusese o minune și nici un lucru venit de dincolo de lume. În sat se întorsese Andrei, băiatul unei vecine pe care Maria îl ajutase să meargă la școală. Aflase că ei îi era greu și începuse să lase pâinea devreme, înainte de serviciu. Îi ceruse preotului să afle cum ar putea să o ajute fără să o facă să se simtă privită cu milă.
Despre verighetă aflase de la o rudă a Mariei. Omul care o cumpărase atunci păstrase bijuteria într-o cutie cu alte lucruri vechi. Andrei îl cunoștea. Îi povestise cui îi aparținuse și reușise să o răscumpere. Plicul avea în el explicația, dar femeia, copleșită, plecase înainte să îl citească.
Când Andrei a intrat pe poartă, Maria a închis palma în jurul inelului. „Eu ți-am dat cândva câteva caiete”, i-a spus. El a clătinat din cap. „Și m-ai lăsat la masă când mama era la muncă. Pentru tine poate au fost lucruri mici.”
Preotul i-a lăsat singuri pe bancă. Maria i-a spus că ar fi preferat să bată la ușă, măcar din când în când. Nu îi lipsea numai pâinea. De când se mutase fiul ei, treceau zile întregi fără să aibă cu cine bea un ceai.
În dimineața următoare, punga nu a mai rămas pe prag. Andrei a bătut, iar Maria a deschis cu verigheta la locul ei. Pe masă erau două căni. Ajutorul primise, în sfârșit, și un chip.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.