„Radu, tu ești?”, a întrebat profesoara, uitându-se la șofer. Ultima dată îl văzuse la serbarea clasei a opta, un copil prea înalt pentru costumul împrumutat. Acum îi ținea mâna ca să o ajute să urce în autocarul închiriat de foștii elevi.
Nu era o cursă obișnuită. O fostă elevă aflase că profesoara se întorcea în sat pentru câteva zile și urma să schimbe două autobuze. Scrisese în grupul clasei. Dintr-un mesaj despre transport se născuse, în câteva seri, o întâlnire pe care nimeni nu voise să o rateze.
La fiecare rând, profesoara se oprea. Își amintea un scris, o poreclă, un caiet pierdut. Ei îi spuneau ce mai făcuseră, fără să transforme totul într-un șir de realizări. Unul lucra la o brutărie, alta avea grijă de părinți, altcineva începuse o meserie nouă după patruzeci de ani. Pe toți îi asculta la fel.
„Credeam că m-ați uitat”, a spus când s-a așezat. Din spate s-a ridicat o femeie cu un caiet subțire. Păstrase compunerea în care profesoara îi scrisese că avea ceva de spus și nu trebuia să se rușineze de asta. „Eu n-am uitat nici măcar fraza.”
Au oprit întâi în fața școlii, apoi au mers împreună la masa pregătită în sat. Nu i-au promis să vină toți în fiecare săptămână. Au făcut ceva mai ușor de ținut: un număr de telefon actual, o vizită stabilită și câțiva oameni care să nu mai lase lunile să treacă fără să o întrebe cum este.
Seara, Radu a dus-o până la poartă. Profesoara i-a întins mâna, apoi a râs: „Tot tu m-ai dus acasă și când eram supărată pe clasa voastră. Numai că atunci mergeam pe jos.” El a rămas lângă autobuz până a văzut lumina aprinsă în casă.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.