Muncitorul a chemat mai întâi șeful de schimb și au mutat pauza de masă împreună, fără să lase utilajele nesupravegheate. Apoi s-a întors la Maria. „Azi nu servești tu. Azi stai cu noi.” Femeia și-a strâns mai tare punga și a spus că mai avea două tăvi de spălat.
Cantina urma să fie preluată de altă firmă, iar pensionarea ei se pierduse printre hârtii și inventare. Nimeni nu decisese să o umilească în mod deschis. Tocmai asta îi durea pe cei care o cunoșteau: pentru conducere, ziua ei de plecare ajunsese un rând bifat la sfârșit de lună.
Pe masă au pus un caiet. Nu era un premiu cumpărat în grabă. Fiecare coleg scrisese câteva rânduri despre ea: o porție păstrată pentru schimbul de noapte, o supă mai puțin sărată când cineva fusese bolnav, un sandviș strecurat într-o pungă pentru drumul spre casă. Maria a început să citească și s-a oprit după a treia pagină.
„Eu credeam că nici nu observați”, a spus. Un bărbat din capătul mesei i-a amintit cum îl întrebase dacă mâncase, în prima zi de lucru. Avea optsprezece ani și îi era prea rușine să recunoască faptul că venise fără bani de masă. Acum avea un fiu aproape de aceeași vârstă.
Când a venit directorul, nu i-au cerut un discurs. L-au invitat să se așeze și să asculte. Maria nu avea nevoie să fie numită „familia fabricii” după ce fusese trimisă spre ieșire cu o pungă. Avea nevoie ca mulțumirea să fie spusă cât încă era acolo.
La plecare, a ieșit pe ușa din față, cu doi colegi care o ajutau cu lucrurile și cu caietul ținut la piept. Din obișnuință, i-a întrebat dacă le ajunsese pâinea. Toți au râs. Grija ei nu se pensiona odată cu halatul.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.