Fotografia arăta o tânără lângă poartă, cu o geantă pe umăr. Pe spate scria o dată din urmă cu doisprezece ani. Ana lucrase în schimbul de după-amiază în ziua aceea; și-a amintit fiindcă fusese aniversarea căsniciei lor.

Scrisoarea era de la fiica pe care soțul o avusese înainte s-o cunoască. Îi spusese Anei că nu avusese copii. Când tânăra îl găsise, el o primise în curte, îi promisese că va vorbi cu familia și apoi nu-i mai răspunsese.

Răspunsul neterminat avea doar câteva rânduri. Își cerea iertare, dar tot despre teama lui de scandal scria. Ana a citit foaia de două ori. Nu putea să-l întrebe nimic, însă femeia de la poartă rămăsese cu o întrebare de ani întregi.

Adresa din plic nu mai era bună. Cu ajutorul unei rude, Ana a găsit-o pe fiică după câteva zile. La telefon nu i-a cerut să uite. I-a spus doar: „Am găsit ceva ce cred că e al tău. Și vreau să te ascult.”

Femeia a venit într-o sâmbătă. A recunoscut pianul: tatăl îi cântase o melodie scurtă în singura după-amiază petrecută acolo. Ana a ridicat capacul și a rugat-o să-i arate clapele, dacă își mai amintește.

N-au devenit o familie într-o oră și nici n-au găsit scuze pentru toate minciunile lui. Dar pianul a rămas în casă. În luna următoare, când a fost acordat, două femei au stat lângă el fără să mai fie obligate să se ascundă una de cealaltă.

Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.