„Pentru mașină ai bani? Mie îmi spui că suntem lefteri!” Gabi coborâse dintr-o mașină gri pe care n-o mai văzusem niciodată. Cu trei zile înainte îmi spusese că trebuie să amânăm reparația acoperișului, fiindcă nu ne permitem. Acum își plimba palma pe capotă și mă privea de parcă eu eram problema. „Mi-a dat-o frate-meu! Nu mai face atâta scandal!” Am arătat spre masa din curte. „Frate-tu e în curte! Hai să vedem ce zice!”

Zâmbetul i-a dispărut. Lucian venise să ne aducă o scară pentru lucrările de la casă și stătea de vorbă cu mine când auziserăm motorul. Gabi nu știa că era acolo. Fratele lui s-a ridicat de la masă și s-a apropiat. „Ce ți-am dat eu?” a întrebat. Soțul meu a început să spună că glumise. „Nu glumeai când mi-ai cerut să tac”, i-am răspuns. Lucian s-a uitat la mașină. „E a ta?”

„Nu e chiar a mea, încă mai sunt niște acte de făcut”, a încercat Gabi. L-am rugat să aducă dosarul din torpedou și să-mi explice tot, fără să schimbe povestea după fiecare întrebare. Înăuntru erau hârtiile pentru achiziție și plățile pe care urma să le facă. Lucian n-avea nimic de-a face cu ele. Nici nu știa că fratele lui căuta o mașină. Gabi îi folosise numele fiindcă se gândise că eu voi accepta mai ușor un cadou decât o cheltuială ascunsă.

Avansul fusese plătit din economiile noastre pentru casă. Strânsesem banii renunțând la vacanțe și amânând alte cumpărături. Eu îl crezusem când spunea că nu mai avem destul pentru acoperiș, așa că făcusem socoteli să mai lucrăm câteva luni. El golise deja mare parte din sumă și își asumase și alte plăți. „Îmi spui în față că suntem lefteri, apoi mă lași să mă întreb de ce nu ne ajung banii”, i-am spus.

Gabi a încercat să explice că se aștepta la o mărire de salariu. Nu primise încă o confirmare, dar hotărâse că putea să se bazeze pe ea. „Am vrut și eu ceva pentru mine.” Lucian i-a întins dosarul înapoi. „Atunci trebuia să spui asta. Nu să mă faci pe mine să par omul care ți-a cumpărat o mașină.” Soțul meu s-a uitat la acoperișul peste care puseserăm o folie la ultima ploaie. Era prima dată în acea zi când își lua ochii de la capotă.

L-am rugat să intre cu mine în casă și să trecem pe hârtie toate cheltuielile pe care le ascunsese. Nu voiam să aflu peste o săptămână că mai exista încă una. Gabi și-a cerut iertare, dar i-am spus că nu ne putem opri la atât. Trebuia să lămurească situația mașinii și să contribuie la refacerea economiilor pe care le cheltuise. Lucian a luat scara din portbagajul lui și a așezat-o lângă magazie. Ajutorul pentru care venise era același ca înainte. Cadoul inventat dispăruse din discuție.

Au urmat telefoane, întâlniri și calcule. Gabi a renunțat la mașina scumpă, cu un cost pe care a trebuit să și-l asume. Banii pentru reparații s-au strâns din nou treptat, iar el a lucrat în weekenduri alături de oamenii care ne-au refăcut acoperișul. N-am făcut poze cu el pe scară ca să-i aduc aminte de greșeală. Voiam să văd că înțelege ce luase din viața noastră când își cumpărase, pe ascuns, ceva numai pentru el.

După câteva luni am discutat despre o altă mașină, mai modestă. De data aceasta, Gabi a adus oferta înainte să ia vreo hotărâre și mi-a arătat toate costurile. Nu mi-a spus că este un cadou și nici că trebuie să tac, fiindcă n-avem bani. Când Lucian a venit din nou la noi, l-a întrebat zâmbind dacă avem ceva nou de văzut în curte. Gabi a ridicat ochii spre acoperiș. „Da. Ăsta e al nostru și e plătit cum trebuie.”

Poveste fictivă din seria Reels România.