„E băiatul tău, mă! Și maică-ta știa de el!” Mihai s-a sprijinit de tocul ușii. La poartă, copilul aștepta lângă vecina care îl însoțise, prea departe să audă discuția. Diana s-a întors și i-a făcut femeii semn să mai rămână puțin cu el. Apoi a intrat în casă, lăsându-și soțul să vină după ea.

„Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?” Mihai încerca să pară indignat, dar se uita numai la plicul din mâna ei. Diana l-a deschis și a pus pe masă o copie a certificatului de naștere. Numele lui era acolo. Lângă hârtie a așezat o fotografie veche, în care el ținea în brațe un nou-născut. „Tot copilul altuia e?”

Cu câteva ore înainte, vecina o căutase pe Diana. Anca, mama băiatului, fusese internată pe neașteptate și o rugase să ia legătura cu tatăl lui. Mihai nu-i mai răspundea la telefon. Vecina găsise adresa și venise cu documentele trimise de Anca, fiind convinsă că soția lui știa. Diana aflase atunci că Andrei avea șapte ani și că bărbatul cu care era căsătorită de patru ani avea un fiu.

Mihai a recunoscut că îl cunoscuse de la naștere. Relația cu Anca se terminase înainte de nunta lui, însă copilul nu dispăruse odată cu ea. La început îl vizitase și trimisese bani. Apoi lăsase totul în grija mamei sale, Viorica. Diana o auzise uneori vorbind despre „băiețelul unei cunoștințe”. Nu se gândise niciodată că era nepotul ei.

Viorica a venit după ce Mihai a sunat-o. A intrat grăbită, spunând că lucrurile puteau fi explicate și că Diana nu trebuia să-și strice familia. „Familia cui?”, a întrebat ea. „A mea, în care am fost mințită? Sau a băiatului pe care fiul tău tocmai voia să-l trimită de la poartă?” Viorica s-a așezat. Nici ea nu putea spune că nu știuse.

Diana a vorbit cu Anca la telefon, cât aceasta a putut. N-au discutat despre vină și nici nu i-a cerut să se justifice. Au stabilit unde putea rămâne Andrei până se organiza ajutorul de care aveau nevoie. Băiatul o cunoștea bine pe vecină și avea lucrurile la ea. Nu urma să fie mutat în casa unor oameni care se certau despre existența lui.

Mihai a ieșit până la poartă. Andrei l-a recunoscut și i-a spus simplu: „Mama mi-a zis că vorbești mult la serviciu și de-aia nu răspunzi.” Bărbatul s-a lăsat pe vine, dar copilul nu s-a aruncat în brațele lui. L-a privit așteptând o explicație. Pentru prima dată în seara aceea, Mihai nu mai avea pe cine să cheme să vorbească în locul lui.

În zilele următoare, Mihai a început să se ocupe de drumuri, de cumpărături și de întâlnirile cu băiatul, așa cum convenise cu Anca. Diana a stat o vreme la sora ei. I-a spus că nu-i cere să aleagă între soție și copil; îi cere să nu mai folosească oamenii din jur ca să se ascundă de răspundere. Despre căsnicia lor aveau încă mult de vorbit.

Când Anca s-a întors acasă, Andrei i-a arătat un desen început împreună cu tatăl lui. Mihai rămăsese la masă și asculta ce avea băiatul de povestit despre școală. Telefonul i-a vibrat de două ori. L-a trecut pe silențios și l-a pus deoparte. Andrei s-a oprit o clipă, mirat că putea să termine ce avea de spus.