„E sora ta! Întreab-o pe maică-ta de ce-a ascuns-o!” Raluca și-a coborât mâna și s-a uitat din nou la femeia în palton roșu. Mihai s-a dat puțin la o parte, lăsându-le să se vadă. Aveau aceeași linie a sprâncenelor, dar Raluca nu voia să creadă ceva atât de mare doar pentru că două femei semănau. „Eu n-am nicio soră”, a spus.

Femeia se numea Irina și era cu trei ani mai mare. Venise din alt oraș, cu câteva documente și o fotografie. Fusese adoptată de mică și crescuse într-o familie în care fusese iubită. Abia la maturitate începuse să-și caute mama biologică. Demersurile făcute o aduseseră la numele Elisabetei, mama Ralucăi.

Irina îi scrisese întâi Ralucăi, dar mesajul rămăsese fără răspuns. Îl contactase apoi pe Mihai. El vorbise cu soacra lui, iar Elisabeta recunoscuse că avusese o fiică înainte s-o nască pe Raluca. Îl rugase să nu spună nimic până găsea ea cuvintele. Zilele trecuseră. Irina nu mai voise să aștepte pe ascuns încă o hotărâre luată fără ea.

„Și tu ai știut?”, l-a întrebat Raluca pe soț. Mihai a încuviințat. Crezuse că o întâlnire avea să fie mai ușoară decât o explicație la telefon. Acum vedea cât de prost pregătise totul. Și-a cerut scuze și le-a întrebat dacă voiau să le lase singure. Irina a rămas în prag, ținând geanta cu ambele mâini, până Raluca a poftit-o înăuntru.

În fotografie, Elisabeta era foarte tânără și ținea un bebeluș înfășurat într-o pătură. Pe spate era scris numele Irinei. Raluca recunoștea balconul bunicilor, dispărut de mult din casa renovată. Și-a sunat mama și i-a spus cine era în sufragerie. Din telefon nu s-a auzit întrebarea pe care o aștepta. S-a auzit doar: „Te rog să nu plece. Vin.”

Elisabeta a ajuns după aproape o oră. La douăzeci și unu de ani născuse fără sprijinul familiei și acceptase, sub presiunea celor din jur, ca fetița să fie dată spre adopție. Mai târziu își construise altă viață și ascunsese primul copil. Ralucăi îi spusese mereu că era singura ei fiică. Frica de întrebări devenise, cu timpul, o minciună pe care nu mai știa s-o oprească.

Irina a ascultat-o fără s-o întrerupă. „N-am venit să-ți iau casa sau să-ți stric familia”, a spus. „Am venit să aflu dacă te-ai gândit vreodată la mine.” Elisabeta a început să plângă și a scos din geantă o cutie mică. Păstrase câteva lucruri ale copilului. Raluca s-a uitat la ea: „Le aveai aici, în casă, și mie mi-ai spus că n-a existat nimeni înaintea mea.”

N-au reparat totul la masa din sufragerie. Irina n-a promis că o va striga mamă, iar Raluca nu și-a găsit imediat locul în povestea pe care o aflase. Au schimbat numere de telefon și au stabilit să se mai vadă, fără ca Mihai sau Elisabeta să hotărască pentru ele. Mama a fost nevoită să accepte că răspunsurile nu mai puteau veni numai când îi era ei ușor.

La următoarea întâlnire, Raluca și Irina au mers singure la o cafenea. Au vorbit despre lucruri mici, apoi au rugat o chelneriță să le facă o fotografie. Raluca a privit ecranul și a zâmbit stingher. „Noi n-avem poze din copilărie împreună.” Irina s-a apropiat puțin de ea. „Atunci o păstrăm pe asta.”