„Nu plăti! Nu cer milă de la nimeni!” Doamna Elena și-a pus mâna peste tocul de ochelari când bărbatul a apropiat plicul de tejghea. Își numărase economiile de două ori înainte să intre în magazin. Când aflase prețul, ceruse să i se păstreze rama până la pensia următoare.
Fusese învățătoare într-un sat mic și își ținea socotelile la fel de atent ca pe vremea când cumpăra caiete pentru clasă. Nu îi plăcea să fie ajutată de oameni necunoscuți. Bărbatul din fața ei avea un sacou bun și vorbea de parcă o cunoștea de mult, însă ea nu îi găsea loc în amintiri.
„Tu mi-ai plătit școala! Acum e rândul meu!” Elena a ridicat privirea. În anii de la catedră cumpărase rechizite și plătise uneori naveta unor elevi fără să facă liste pentru mulțumiri. Pe unii îi urmărea încă din fotografii trimise de sărbători. Despre alții nu mai aflase nimic după ce plecaseră din sat.
„Tu ești? Copilul din ultima bancă?!” Bărbatul a zâmbit abia atunci. Elena și-a amintit băiatul care rămânea în clasă după ore, pretinzând că nu terminase tema. Ea aflase că aștepta să plece ceilalți, ca să nu îl vadă urcând în mașina cu marfă care îl ducea spre casă.
Îl chema Dinu. Cu ajutorul ei reușise să continue liceul în oraș: transport, cărți și o gazdă pentru primele luni. Devenise medic și o căutase după ce aflase de la o fostă colegă că pensionara își amâna ochelarii. Nu voia o fotografie cu donația. Voia să poată întoarce un ajutor despre care nu uitase.
Elena a acceptat după ce i-a spus că nu are o datorie pe care trebuie să o plătească. Au ales împreună tocul, apoi au băut o cafea. La despărțire, Dinu i-a cerut voie să mai treacă pe la ea. În duminica următoare, învățătoarea a pus două cești pe masă și a lăsat ochelarii lângă albumul clasei.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.