„Stai! Întâi dă-mi banii înapoi!” Sora mai mare a pus palma pe masa pe care stăteau pantofii de mireasă. Avea de plătit ultimele pregătiri și o căutase pe Irina prin toată casa. Fata ținea în mână un umeraș gol și nu mai asculta nimic despre florile sau mașina pentru ceremonie.
În dulap ar fi trebuit să fie rochia mamei. Irina o păstrase de când femeia murise și hotărâse să poarte măcar o parte din ea la nuntă. O arătase croitoresei cu câteva săptămâni înainte, dar nu găsise pe nimeni care să promită că poate lucra la ea atât de repede.
„Care bani? Tu ai vândut rochia mamei!” Acuzația a lovit-o pe soră înainte să priceapă de unde venea. În ultimele zile vorbiseră despre cheltuieli mai mult decât despre nuntă. Irina auzise un telefon despre un pachet și o sumă de bani, apoi găsise dulapul gol. Restul îl umpluse singură.
„N-am vândut-o! Mirele tău a luat-o ieri!” Umerașul s-a lăsat încet spre podea. Irina știa că logodnicul fusese prin casă, însă el spusese numai că are ceva de rezolvat pentru ziua nunții. Acum nu îi răspundea. Sora a arătat spre ușă tocmai când cineva a sunat la poartă.
Mirele adusese rochia de la o croitoreasă recomandată de mătușa lui. Încercase să pregătească o surpriză și luase obiectul fără să înțeleagă câtă teamă putea provoca dispariția lui. N-o vânduse și nici nu o schimbase fără acord: reparase doar închizătoarea și adusese o propunere pentru voal, pe care Irina putea să o accepte sau să o refuze.
Irina și-a cerut scuze surorii pentru acuzație. Mirele a înțeles că un lucru atât de important nu trebuia luat pe ascuns, nici măcar cu intenții bune. Plata pregătirilor a fost lămurită înainte să plece toți de acasă. În fotografiile de după ceremonie, sora ținea trena. De data aceea, cele două știau unde se află rochia și cine are grijă de ea.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.