„Nu arunca radioul! A fost al tatei!” Anca a tras aparatul spre ea când fratele a început să sorteze lucrurile din cameră. Radioul nu mai funcționa de ani întregi, dar tatăl îl ținuse mereu lângă fotoliu. Nici când primise unul nou nu acceptase să îl mute din loc.
Anca crescuse cu povestea unei mame care plecase și nu se mai uitase înapoi. Tatăl o repeta rar, însă apăsat, de fiecare dată când fata încerca să afle o adresă. Fratele mai mare își amintea câteva certuri și un bagaj. Nu știa ce se întâmplase după aceea și nu văzuse vreodată vreo scrisoare.
„Aici ținea scrisorile! Mama voia să te ia!” Capacul din spate fusese desprins când mutaseră radioul. Fratele găsise un teanc prins cu o panglică și deschisese numai primul plic, ca să afle cui îi aparține. Acum îl ținea în mâini, fără să știe cum să-i arate surorii toate datele de pe celelalte.
„Să mă ia? El zicea că m-a părăsit!” Anca a recunoscut numele mamei, pe care îl scrisese cândva de multe ori într-un caiet. Plicurile acopereau mai mulți ani. Unele păreau întoarse din drum, altele fuseseră deschise. Pe masa din fața lor încă nu încăpeau toate.
Scrisorile nu răspundeau la fiecare întrebare despre despărțire, dar schimbau lucrul pe care copiii îl crezuseră sigur: mama încercase să-i găsească și să țină legătura. Fratele a căutat împreună cu Anca oamenii și adresele pomenite. Au aflat unde locuia femeia și au ales să o contacteze fără să îi promită dinainte o împăcare.
Prima conversație a durat aproape două ore. Au ascultat, au întrebat și au păstrat copiile scrisorilor, ca nimeni să nu mai hotărască singur ce află ceilalți. Anca a păstrat radioul cu spatele desfăcut până a găsit o cutie pentru plicuri. Vocea mamei a auzit-o, în cele din urmă, din telefonul ei, într-o zi pe care o alesese singură.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.