Patroana a venit lângă pian și a atins locul arătat de bătrân. Avea doisprezece ani când răsturnase o vază peste lemnul lustruit. Tatăl ei chemase un meșter care îi spusese că o greșeală reparată cu răbdare nu trebuie ascunsă sub o față de masă.

„Domnul Pavel?”, a întrebat ea. El a zâmbit. Nu mai venise de mult în oraș. Restaurase instrumentul înainte ca încăperea să devină restaurant, pe vremea când aici se făceau repetițiile corului. Femeia îl știa din povestirile tatălui, mort cu câțiva ani în urmă.

Pavel a scos din buzunar un plic îngălbenit. Tatăl ei i-l lăsase pentru ea după ultima lor întâlnire. Bătrânul îl găsise între schițele vechi, când nepoata îl ajutase să golească atelierul. Îi fusese rușine că trecuse atâta timp până să îl aducă.

În plic erau două fotografii și o scrisoare scurtă. Tatăl îi povestea despre primul concert pe care ea îl cântase la pian și despre mândria pe care n-o rostise atunci, preocupat să nu o răsfețe prea mult. Ultima frază era simplă: „Dacă te mai întrebi, să știi că am fost în sală de fiecare dată.”

Ospătarul s-a retras, stânjenit. Femeia l-a chemat înapoi și i-a făcut cunoștință cu omul pe care îl oprise. Pavel nu i-a cerut scuze lungi. L-a rugat doar să nu mai hotărască dintr-o privire cine are voie să se apropie de un lucru frumos.

Au pus un scaun lângă instrument. Patroana s-a așezat și a încercat primele note după ani întregi. Bătrânul a ascultat, apoi a arătat o clapă care avea nevoie de atenție. De data aceasta, nimeni nu i-a mai spus să își retragă mâna.

Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.