„Nu intru! Fata mea nu mă mai vrea!” Maria s-a oprit lângă banca de la intrare și a prins spătarul cu ambele mâini. Fiul îi spusese numai că au un drum de făcut. Abia în fața clădirii înțelesese unde o adusese. De doi ani nu mai vorbise cu fiica ei.
Ultima ceartă pornise de la o nuntă pe care Maria încercase să o oprească. Își judecase viitorul ginere înainte să îl cunoască și transformase fiecare vizită într-o încercare de a-și convinge fata să renunțe. Fiica închisese ușa după o propoziție pe care mama o ținea minte în fiecare seară.
„Ea te-a chemat! A născut și ți-a pus numele!” Fiul a arătat spre intrare, dar n-a tras-o după el. Maria nu știa nici că sarcina ajunsese la termen. Crezuse că i se ascundea totul fiindcă nu mai avea loc în viața fetei. Acum nu găsea niciun răspuns.
„Numele meu? Dar mi-a zis să uit de ea!” La etaj, fiica aștepta să afle dacă mama venise. Îi ceruse fratelui să nu-i spună vestea la telefon. Maria s-a uitat la mâinile ei goale. Plecase fără flori, fără dar și fără cuvintele pe care ar fi vrut să le fi găsit mai devreme.
Când au rămas față în față, Maria și-a cerut scuze pentru felul în care încercase să hotărască în locul fiicei. N-a început cu explicații despre frica de mamă. Fata i-a spus că numele copilului nu ștergea cearta, dar nici nu voia să lase acea ceartă să ocupe toate locurile la masa familiei.
Au vorbit puțin în ziua aceea. La plecare, Maria a întrebat când poate veni din nou și a așteptat răspunsul. Peste o săptămână a fost invitată acasă. A adus mâncare și a sunat înainte să intre. Fiica a deschis ușa cu copilul în brațe și, pentru prima dată după mult timp, n-a simțit nevoia să o apere de propriile alegeri.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.