Brațul Irinei a rămas ridicat în dreptul ușii, dar vorbele mamei o făcuseră să uite de invitați. „Bine, plec. Da’ de băiețelul pe care-l cresc eu le-ai spus?” Elena nu strigase. Tocmai liniștea ei îl făcuse pe Vlad, mirele, să se oprească la câțiva pași. „Care băiețel?”, a întrebat el. Irina s-a întors atât de repede, încât voalul i s-a prins în mânerul ușii.

„Nu acum, Vlad. Mama e supărată și spune lucruri…” Elena a strâns geanta la piept. „Supărată sunt de când am aflat că ai nuntă de la o vecină. Dar copilul nu l-am inventat eu.” Vlad s-a uitat când la femeia despre care auzise că murise, când la mireasa lui. A chemat un ospătar și l-a rugat să-i conducă într-un salon liber. Muzica a continuat dincolo de perete, tot mai nepotrivită.

Din geanta uzată, Elena a scos un plic cu o fotografie. Un băiețel cu doi dinți lipsă ținea un desen pe care scria „Pentru mama”. „Matei. Are șase ani. E la vecina noastră acum, nu l-am adus să-l plimbe lumea din ochi.” Irina s-a așezat. Vlad a rămas în picioare. „E copilul tău?” Ea a dat din cap, fără să ridice privirea.

Îl născuse înainte să-l cunoască pe Vlad. După ce tatăl copilului plecase, își lăsase băiețelul la Elena, până își găsea o slujbă și o locuință. Câteva luni deveniseră ani. La început trimitea bani și venea duminica. Apoi vizitele se răriseră. Când relația cu Vlad devenise serioasă, Irina nu mai știuse cum să spună că avea un copil și o mamă pe care le ascunsese deja.

„Mi-a fost frică să nu mă lași”, a șoptit ea. Vlad a pus fotografia pe masă, între ei. „Și ai ales să mă lași să mă însor cu cineva despre care nu știam lucrul ăsta?” Elena a încercat să-i spună că nu venise să strice nunta. El a oprit-o blând: „N-ați stricat dumneavoastră nimic. Eu trebuia să știu înainte să ajungem aici.”

Irina a întins mâna spre mamă. „De ce n-ai sunat?” Elena și-a tras încet scaunul. „Te-am sunat marți. Mi-ai zis că ești ocupată și să nu mai insist. După aceea mi-ai blocat numărul.” Pentru prima dată în seara aceea, Irina n-a mai găsit o explicație. Și-a scos telefonul și a deblocat-o chiar acolo, sub privirea lui Vlad.

Petrecerea s-a oprit. Vlad le-a spus invitaților că apăruse o problemă de familie și că aveau nevoie de intimitate. N-a povestit secretul la microfon și n-a promis că o va ierta. Elena a plecat spre casă cu fiica ei, iar în mașină Irina a întrebat ce-i plăcea lui Matei la micul dejun. Mama s-a uitat pe geam înainte să răspundă. Nu mai fusese întrebată asta de mult.

Matei dormea când au ajuns. Irina a rămas în bucătărie până dimineață, cu desenul în față. În săptămânile următoare a venit și când nu era nimeni s-o vadă: la teme, la cumpărături, la o serbare. Cu Vlad încă vorbea greu. Cu Elena începuse să vorbească sincer. Nimeni n-a mutat copilul dintr-o casă în alta ca să repare într-o zi ce se stricase în șase ani.

Într-o seară, Matei i-a întins caietul și a întrebat-o dacă rămâne până termină exercițiul. Irina și-a lăsat geanta jos. „Rămân.” Elena a pus trei farfurii pe masă. Fotografia de la nuntă încă nu fusese înrămată. Desenul băiatului era deja prins pe frigider.