Oana și-a pus palma pe spătarul scaunului. „Nu te-așeza acolo, e scaunul și locul lui tata!” Bărbatul în costumul vechi a rămas în picioare. „Știu, fată. El m-a trimis, înainte să moară. Ți-a lăsat ceva!” I-a întins un plic crem, puțin îndoit la colțuri. Mireasa a recunoscut scrisul înainte să vadă bine numele de pe el.

Tudor murise cu trei ani înainte. În dimineața nunții, Oana pusese o floare albă pe un scaun și îi rugase pe cei din restaurant să-l lase liber. Nu voia un moment de spectacol și nici discursuri despre durerea ei. Voia doar să știe că la masa familiei rămăsese un loc pentru omul pe care și-l imaginase toată viața conducând-o de braț.

Pe bărbatul din fața ei nu-l recunoscuse. El i-a spus că îl chema Victor și că fusese prieten cu tatăl ei încă din tinerețe. Când Oana era mică, îi aducea mere din grădina lui. Mai târziu, o ceartă între cei doi rupsese legătura. Anii trecuseră, iar numele lui dispăruse încet din discuțiile familiei.

În ultimele luni de viață, Tudor îl căutase. Nu ca să reia cearta, ci ca să-i ceară iertare pentru lucrurile pe care le spusese la supărare. Îl rugase apoi să păstreze un plic pentru Oana. „Dacă ajunge ziua aceea și eu nu mai sunt, te duci tu. Nu te ascunzi după ușă și nu-l trimiți prin altcineva.” Victor promisese.

Oana s-a retras câțiva pași și a deschis plicul. Tatăl ei îi scrisese fără vorbe mari, așa cum vorbea acasă, la masă. Îi spunea că nu știa când avea să se mărite și nici dacă el o va mai putea vedea în rochie albă. Îi lăsa însă o rugăminte: să nu creadă că iubirea se dovedește câștigând fiecare ceartă și să nu amâne o împăcare până nu mai are cine răspunde la ușă.

Pe a doua pagină, Tudor îi povestea pe scurt despre Victor. Își dăduse seama prea târziu că pierduse ani de prietenie pentru o mândrie pe care nici nu o mai putea explica limpede. „Omul care îți dă hârtia asta mi-a rămas aproape când mi-a fost greu, deși eu nu meritam. Ai grijă să nu-l lași singur la masa ta.”

Oana l-a chemat pe Victor lângă mama ei. Femeia l-a recunoscut din prima și, câteva clipe, n-au spus nimic. Apoi l-a întrebat de ce nu venise mai devreme să le vadă. El a atins plicul din mâna miresei: „Pentru că mi-a fost și mie rușine. M-am ținut de promisiunea asta ca să am, în sfârșit, curaj să intru.”

Scaunul cu floarea albă a rămas liber, așa cum hotărâse Oana. Pentru Victor au adus altul și au făcut loc lângă familie. Mirele i-a strâns mâna fără să-i ceară să explice totul în mijlocul petrecerii. Mai târziu, când s-au așezat la masă, Oana a pus plicul lângă buchet și i-a spus că duminica următoare îl așteptau la ei.

În fotografiile de la nuntă se vede un scaun cu o floare albă și, lângă el, un bărbat care zâmbește cu ochii umezi. Tatăl Oanei n-a mai ajuns la petrecere. Dar promisiunea pe care o lăsase unui prieten a adus înapoi la masă un om pe care familia îl pierduse cu mult înainte de moartea lui. Poveste de ficțiune.