„Rochia e bună. Eu sunt nevasta mirelui tău.” Ana și-a desprins mâna de pe tiv. A așteptat să audă că femeia glumea, dar Doina și-a scos telefonul din buzunar și l-a pus pe masa de croit. Pe ecran era Cătălin, cu brațul în jurul ei. Nu într-o fotografie veche, îngălbenită. Într-una făcută cu două săptămâni înainte.

„Asta nu înseamnă nimic”, a spus Ana, mai încet. „Mi-a zis că ați divorțat.” Doina a privit-o pentru prima dată fără să se mai uite la rochie. În dimineața aceea aflase cum îl chema pe mire, când Ana primise un apel și lăsase telefonul pe masă. Îi recunoscuse fața. De atunci îi tremurau mâinile, iar mireasa confundase ezitarea ei cu nepriceperea.

Doina era căsătorită cu el de paisprezece ani. Aveau o fată de doisprezece ani și o locuință în care Cătălin încă își ținea hainele. Lucra pe drumuri, spunea el. Lipsea câte o săptămână, uneori două, și revenea cu povești despre curse schimbate în ultimul moment. Ana îl cunoștea de doi ani. Pentru ea, bărbatul era divorțat și își vedea copilul doar când îl lăsa fosta soție.

„Mâine trebuia să mergem să discutăm ultimele lucruri pentru nuntă”, a șoptit Ana. Doina i-a arătat mesajul primit de la el cu o oră înainte: întreba ce mai aveau de cumpărat pentru casă. Nu vorbea ca un fost soț. Ana s-a așezat pe scaunul de lângă oglindă, cu rochia adunată în poală. Nu mai găsea nimic de spus despre tiv.

L-a sunat cu telefonul pe difuzor. „Sunt la atelier. Doina mi-a arătat o fotografie.” Cătălin a început imediat să întrebe ce îi spusese femeia și a încercat s-o convingă să iasă afară. Atunci Doina a vorbit: „Sunt aici. Spune-ne când ai divorțat de mine.” S-a făcut liniște. Apoi el a spus că voia să le explice separat. Ana i-a răspuns: „Acum poți să ne explici amândurora.”

Nu exista divorțul despre care îi povestise Anei. Cătălin a recunoscut, după câteva încercări de a schimba subiectul, că o mințise. Doinei i-a spus că acasă nu mai era fericit, de parcă asta lămurea de ce vorbea despre nuntă cu altă femeie. Cele două l-au ascultat până Ana a închis apelul. Niciuna nu mai voia încă o explicație construită pentru fiecare în parte.

Ana s-a dus în cabina de probă și și-a pus hainele de stradă. A revenit cu rochia pe umeraș. „Îmi pare rău pentru cum ți-am vorbit. N-aveam dreptul.” A achitat munca făcută, apoi a rugat-o pe Doina să-i împacheteze rochia. Nu știa încă ce avea să facă cu ea, dar știa că nu va mai merge la întâlnirea de a doua zi cu Cătălin.

Doina a închis atelierul mai devreme. Acasă, discuția cu soțul ei n-a semănat cu o împăcare. I-a cerut timp și spațiu, iar despre despărțire au vorbit în zilele următoare, departe de fiica lor. Ana și-a anunțat familia că nunta nu mai avea loc. Nu și-au făcut promisiuni de prietenie și nu și-au transformat durerea într-un spectacol pe internet.

După câteva săptămâni, Ana a trecut din nou pe la atelier, cu un sacou de scurtat. A întrebat cât costă și când putea să-l ia. Doina i-a măsurat mâneca, iar ea a rămas nemișcată, răbdătoare. Lângă oglindă era același scaun. De data aceasta, niciuna nu s-a mai uitat la el.