Mireasa și-a privit mâna. Verigheta era veche, puțin subțiată pe o parte, iar Cristian îi spusese că aparținuse bunicii sale. Acum, femeia în palton uzat o privea fără să se miște: „E a mea, de când trăia bărbatu-meu!” Din sală, muzica acoperea începutul discuției.

Pe femeie o chema Maria. Avea șaizeci și șase de ani și venise cu autobuzul dintr-o comună de lângă oraș. O vecină îi arătase o fotografie cu restaurantul și cu anunțul nunții. Fiul ei îi spusese că ceremonia se amânase, fiindcă mireasa avea pe cineva bolnav în familie.

Lavinia, mireasa, îi răspunse că greșise nunta. „Mama lui Cristian a murit. Mi-a spus chiar el.” Maria făcu un pas înapoi. Nu pentru că o alungase femeia, ci pentru că auzise cât de simplu fusese scoasă din viața propriului copil.

Cristian apăruse în ușă și auzise ultima propoziție. Încercă să le ducă într-o încăpere laterală, spunând că era o neînțelegere. Maria nu intră. „Acum trei luni ai luat inelul să-l cureți. Asta mi-ai spus. Unde vrei să mergem ca să fie mai ușor de explicat?”

Lavinia îi ceru să-i arate o fotografie. Maria scoase din portofel o imagine mică de la propria cununie. Avea aceeași verighetă și stătea lângă un bărbat care semăna izbitor cu mirele. Pe verso era trecut anul. Cristian lăsă privirea în jos.

Nu existase nicio amânare. Lui Cristian îi fusese teamă că familia miresei avea să-l judece pentru casa în care crescuse și pentru mama care vânduse legume în piață ca să-l țină la școală. Minciuna despre părinții morți începuse la prima întâlnire cu socrii. Apoi o repetase până ajunsese la nunta aceea.

„Și pe mine m-ai lăsat s-o dau afară?”, întrebă Lavinia. Maria o privi. „El te-a mințit. Dar cuvintele despre haine au fost ale tale.” Mireasa începu să plângă și încercă să-și ceară scuze. Maria nu ridică vocea și nu o mângâie ca să-i facă momentul mai ușor.

Lavinia își scoase inelul și îl așeză în palma femeii. Apoi intră să le spună invitaților că aveau nevoie de o pauză. Cristian se oferi să-și ducă mama acasă. Ea refuză mașina și îi ceru doar să nu-i mai spună niciodată că fusese bolnavă sau moartă ca să-l scape pe el de rușine.

În stație, Maria și-a pus verigheta la loc. Telefonul suna în buzunar; pe ecran apărea numele fiului ei. Nu răspunse atunci. Acasă, lăsă fotografia de cununie pe masă și își făcu un ceai. Dacă avea să vină, Cristian știa adresa. De data aceasta trebuia să bată el la ușă.