Poveste de ficțiune. Doina se așezase lângă fiica ei, dreaptă și serioasă, în fața aparatului. Veniseră împreună în oraș și ea înțelesese că vor face o fotografie de familie. Când Corina a rugat-o să se retragă puțin, a simțit că este scoasă dintr-o poveste în care muncise și ea.

I-a amintit că îi crescuse copilul cât timp fusese la serviciu. Corina a privit-o o clipă, apoi i-a spus că poza era pentru legitimația ei. Nu aveau cum să încapă amândouă pe document, oricât de mult o iubea.

Fotograful a coborât aparatul și le-a lăsat să râdă. Doina a recunoscut că auzise doar jumătate din explicație în autobuz. Restul îl completase singură, cum mai făcea când fiica vorbea repede și ea se temea să întrebe din nou.

După fotografia pentru acte, Corina a întrebat dacă pot face și una împreună. De data aceasta i-a spus clar mamei unde să stea și pentru ce va fi fotografia. Doina și-a îndreptat din nou cardiganul, la fel de serioasă ca prima dată.

Au ales o imagine în care încă zâmbeau după încurcătură. Corina a cerut două copii, una pentru fiecare. Nu era o răsplată pentru ajutor și nici un mod de a închide discuțiile vechi, ci o fotografie pe care chiar o voiau amândouă.

Pe drumul de întoarcere, Doina a întrebat dacă poate pune copia pe perete. Fiica i-a spus că pentru album și pentru perete încap fără probleme două persoane. Pentru legitimație rămăsese, totuși, regula fotografului.