Tatăl venise să-i aducă fiului o cămașă curată și niște mâncare. Băiatul trecuse de la serviciu direct la întâlnire și nu ajunsese acasă. Paltonul bătrânului era vechi, dar fusese periat cu grijă înainte să plece.
Femeia s-a ridicat și i-a oferit scaunul. El n-a luat loc imediat. „Dacă nu era băiatul meu doctorul, tot puteam să întreb unde este?” Întrebarea a rămas între ei mai grea decât rușinea cu care ea își căuta cuvintele.
Fiul a apărut din hol și l-a îmbrățișat. I-a luat sacoșa fără grabă și i-a spus femeii că tata lucrase ani întregi în frig ca să-l țină la școală. Nu era o explicație pe care tatăl o ceruse sau de care avea nevoie ca să fie respectat.
Femeia și-a cerut iertare direct, fără să spună că nu-l recunoscuse. Tocmai asta trebuia să înțeleagă: nu era nevoie să-l recunoască pentru a-i vorbi omenește.
Bătrânul a stat câteva minute, a băut un pahar cu apă și l-a rugat pe băiat să nu uite cămașa. N-a ținut nici o lecție la masă. Felul liniștit în care a plecat a făcut-o pe femeie să-și audă și mai limpede primele cuvinte.
Mai târziu, i-a povestit mamei ce se întâmplase. Bătrâna i-a spus doar atât: „Doctorul m-a întrebat cum mă cheamă înainte să mă întrebe ce mă doare. De undeva a învățat și el.”
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.