Trofeul scosese un sunet mic pe masă, dar liniștea de după părea mult mai mare. Mara nu venise să țină un discurs. O trimiseseră în față pentru că avea cea mai mare vechime și pentru că, până atunci, acceptase să spună că lucrurile aveau să se rezolve.
Cu o săptămână înainte, conducerea anunțase că salariile fuseseră trimise. Oamenilor li se ceruse să mai aștepte, fiindcă transferurile ar întârzia. Între timp apăruseră bani pentru sala închiriată, aranjamente și fotografii. În conturile angajaților nu apăruse nimic.
Directorul a încercat să ducă discuția într-un birou. Mara a spus că acceptă să vorbească acolo, dar cu doi colegi de față și cu o dată clară. Nu îl acuza în numele unor necunoscuți. Îl întreba în numele oamenilor pe care tocmai îi numise familia firmei.
Un coleg a ridicat mâna și a spus că nici el nu primise plata. Apoi încă unul. Nimeni nu a țipat. Tocmai vocile joase au făcut imposibilă revenirea la fotografia veselă. Directorul a cerut să fie sunată contabila, deși până atunci afirmase că problema era deja închisă.
A ieșit la iveală că anunțul plecase înainte de efectuarea plăților. Directorul știa, dar se temuse să recunoască lipsa banilor după o comandă pierdută. Mara i-a spus că oamenii puteau asculta un adevăr greu. Ce nu mai puteau accepta era să fie fotografiați mulțumind pentru ceva ce nu primiseră.
Evenimentul s-a terminat fără poza de grup. Au rămas să stabilească termene și să pună în scris ce se promisese. Trofeul a rămas pe masă, lângă paharele neatinse. Mara nu l-a luat acasă în acea seară. Mai întâi voia ca premiul să aibă ceva real în spate. Poveste de ficțiune.