Zidarul a încercat să-și retragă mâna. Nu venise la inaugurare ca să primească ceva; îl chemase preotul fiindcă una dintre ferestre încă se închidea greu. În dimineața aceea lucrase înainte să apară mesele cu prăjituri și telefoanele pentru fotografii.
Casa fusese ridicată din donații mici și din multă muncă oferită de oamenii satului. Unii aduseseră materiale, alții gătiseră pentru echipe. Ilie venise după serviciu, seară de seară, și lucrase în weekenduri fără să ceară bani. În evidența donațiilor în numerar numele lui nu apărea.
Femeia care protestase se ocupase de organizare și voia ca totul să arate bine. Îi spusese omului cu salopeta să aștepte în lateral, ca să nu intre în fotografie. Preotul auzise. Când venise momentul cheii, nu mai putuse lăsa gestul acela să pară firesc.
«Nu numai banii au ținut pereții în picioare», le-a spus. A pomenit și femeile care căraseră apă, electricianul care lucrase două seri și vecinul care împrumutase unelte. Nu îi certa pe cei care ajutaseră cu bani. Le cerea să nu-i facă invizibili pe ceilalți.
Femeia a coborât mâna și i-a făcut loc lui Ilie. Nu i-a găsit pe loc o scuză frumoasă. I-a spus doar că se grăbise să pună oamenii în rânduri înainte să afle cine ce făcuse. Zidarul a zâmbit scurt și a întrebat dacă după fotografie putea să repare fereastra.
În fotografia de la sfârșit n-a existat un singur rând de oameni importanți. S-au strâns toți în fața ușii, cu cheia ținută de mai multe mâini. Ilie a lăsat-o apoi la intrare, acolo unde urma să fie folosită zilnic. Casa era pentru comunitate, nu pentru podium. Poveste de ficțiune.