Vânzătoarea a acoperit medalionul cu palma. Îl primise de la o prietenă și nu avea de gând să-l dea nimănui doar fiindcă era întrebată pe un ton apăsat. Clienta și-a dat seama că o speriase. A lăsat sacoșa jos și i-a spus numele mamei sale.
Femeia cu merele a rămas nemișcată. O cunoscuse pe Elena într-un atelier de confecții, cu mulți ani înainte. Lucraseră cot la cot, împărțiseră mâncarea și avuseseră grijă una de copiii celeilalte. Clienta își amintea doar o tanti cu un halat albastru care o aștepta uneori după școală.
Apoi mama se mutase cu familia în alt oraș, iar legătura se rărise. Când trecuse printr-o perioadă grea, prietena din atelier venise și rămăsese câteva săptămâni lângă ea. Fiica fusese plecată la studii și aflase prea puțin despre ajutorul acela, primit fără fotografii și fără anunțuri.
Medalionul fusese un dar. Elena i-l pusese în palmă când se despărțiseră, spunându-i că nu avea cu ce plăti nopțile în care nu o lăsase singură. Prietena refuzase întâi, apoi îl păstrase ca pe o amintire, nu ca pe un lucru de valoare. De atunci îl purta la fiecare drum.
Clienta a arătat fotografia din telefon, iar femeia a recunoscut-o imediat. Au vorbit lângă tarabă până când un vecin s-a oferit să vândă merele pentru câteva minute. Fiica nu a cerut lănțișorul înapoi. A cerut să mai audă o întâmplare cu mama ei, una pe care nu o știa deja.
La plecare a cumpărat două kilograme de mere și a lăsat numărul ei. În duminica următoare a revenit să o ia la masă. Medalionul rămăsese la același gât, dar povestea lui ajunsese, în sfârșit, și la omul care avea nevoie să o audă. Poveste de ficțiune.