„Am dus-o la azil! Tu trimite banii și nu te băga!” Dan a rostit-o cu cheile mașinii în mână, de parcă sora lui venise să-i ceară socoteală pentru un drum la magazin. Andreea și-a lăsat valiza pe treaptă. „Dă-mi adresa.” El a încercat s-o îmbuneze: era târziu, mama se odihnea, puteau merge mâine. Andreea și-a scos telefonul. „Adresa, Dane. Acum.”

De aproape un an lucra în Italia și trimitea lunar bani pentru medicamente, mâncare și o femeie care să stea câteva ore cu mama. Dan îi spunea că totul era în regulă. Când cerea să vorbească cu ea, mama dormea, era la vecină ori nu auzea telefonul. În ultimele săptămâni, Andreea auzise numai vocea fratelui. De aceea își cumpărase bilet fără să-l mai anunțe.

La centrul pentru vârstnici, mama era trează, cu un pulover împăturit în poală. Prima întrebare n-a fost de ce venise atât de târziu. „Te-au dat afară de la muncă?” Andreea a îngenuncheat lângă scaunul ei. Mama i-a mângâiat mâneca: „Dan mi-a zis să nu-ți mai cer nimic. Că n-ai bani și abia te descurci.”

Andreea a rămas câteva clipe cu fruntea lipită de mâna ei. Apoi i-a arătat fotografiile pe care i le trimisese și mesajele rămase fără răspuns. Telefonul mamei fusese lăsat acasă, în sertarul lui Dan. Femeia nu știa nici că fiica ei încercase s-o sune de zeci de ori, nici că îi trimisese bani în fiecare lună. Crezuse că o proteja, tăcând.

A doua zi, cu acordul mamei, Andreea a discutat cu persoana care se ocupa de plăți. Taxa centrului era mult mai mică decât suma pe care Dan susținea că o cheltuia pe îngrijire. Nu angajase nicio femeie și nu cumpărase lucrurile pentru care ceruse bani în plus. În telefon, transferurile aveau explicații clare: „pentru mama”, „medicamente”, „îngrijire”. Diferența se adunase lună după lună.

Dan le aștepta acasă, convins că sora lui se liniștise. Andreea a pus pe masă lista sumelor. „Spune-mi unde s-au dus.” El a vorbit despre rate, despre cheltuieli, despre cât îi fusese de greu și lui. Mama l-a oprit: „Nu te-am rugat să stai legat de mine, băiete. Dar de ce mi-ai spus că fata mea nu mă mai caută?” Dan a închis gura. Pentru întrebarea aceea nu avea nicio factură.

Andreea nu i-a cerut mamei să-și facă bagajul pe loc. Au vorbit despre ce își dorea ea și despre ajutorul de care avea nevoie. Femeia voia să se întoarcă în casa ei, însă nu voia să rămână singură toată ziua. Au căutat împreună o persoană care să vină zilnic și au stabilit cine putea trece pe la ea până seara. Centrul le-a oferit răgazul să organizeze întoarcerea.

Banii pentru îngrijire n-au mai trecut prin contul lui Dan. Când el a cerut să uite totul „de dragul familiei”, Andreea i-a răspuns: „Începi prin a-i da telefonul înapoi și prin a spune adevărul.” Nu i-a promis că lucrurile vor reveni repede la normal. Mama, care îi auzea din camera alăturată, a cerut doar să nu mai hotărască nimeni în locul ei.

În ultima dimineață înainte de plecare, Andreea i-a lăsat pe masă numerele de telefon scrise mare. A sunat-o chiar de la poartă, ca să vadă că merge. „Mă auzi, mamă?” Dincolo de fereastră, femeia a ridicat mâna cu telefonul. „Te aud, fata mea. Acum te aud.”