Omul de la poartă se numea Dinu. Era tatăl lui Paul și plecase când băiatul avea patru ani. Elena îi spusese copilului că murise, convinsă atunci că o explicație definitivă avea să doară mai puțin decât așteptarea unui om care nu dădea niciun semn.
Paul a rămas în picioare lângă masă. N-a vrut să audă încă dacă mama lui făcuse asta din teamă sau din furie. A întrebat-o doar de câte ori fusese lăsat să vorbească despre un tată mort, deși ea știa că trăia. Elena a dat din cap și a început să plângă, dar el i-a cerut să nu încheie discuția cu lacrimi.
Dinu venise după ce aflase că murise bunicul băiatului, singurul care mai încercase să țină legătura cu el. Avea câteva fotografii și o scrisoare începută de mult. N-a pretins că le trimisese, n-a spus că fusese împiedicat în fiecare an. A recunoscut că lăsase rușinea să devină o scuză pentru absență.
Paul l-a primit în curte, nu în bucătărie. A pus două scaune la distanță și l-a întrebat unde trăise, dacă mai avea copii și de ce nu venise mai devreme. Nu i-a spus tată și nu i-a promis o apropiere. Voia răspunsuri pe care să le poată verifica în timp, nu o familie reparată într-o după-amiază.
Cu mama lui a vorbit separat, în seara aceea. I-a spus că putea înțelege cât de greu îi fusese, dar că avea nevoie să afle ce mai fusese ascuns. Elena a adus cutia cu fotografii și a lăsat-o pe masă fără să aleagă ea ce avea voie să vadă. Pentru prima dată, Paul a putut pune toate întrebările.
Bărbatul de la poartă a plecat înainte de lăsarea serii. Paul i-a păstrat numărul și i-a spus că îl va suna când va fi pregătit. Fotografia a rămas în bucătărie, întoarsă cu fața în sus. De data aceasta, numele și absența din spatele ei puteau fi rostite.