Elena și-a tras mâneca halatului albastru și a așezat plicul pe măsuța de la intrare. „În halatul ăsta ți-am plătit facultatea, măi băiete!” Andrei îi spusese că îl făcea de râs la propria logodnă. Nu strigase suficient cât s-o audă tot restaurantul, dar Ioana, viitoarea lui soție, era chiar în spatele ușii.

În dimineața aceea, fiul o rugase să treacă pe acolo cu banii pe care voia să i-i ofere. Apăruse o plată în plus pentru petrecere și avea nevoie de ei înainte de sosirea invitaților. Elena îi spusese că ieșea târziu din tură. „Treci direct, mamă, nu mai pierde timp”, îi răspunsese el. Așa că venise direct.

De ani întregi, Elena făcea curățenie în două clădiri de birouri. În lunile în care Andrei era student, își lua și turele pe care ceilalți nu le voiau. Fiul știa de unde veniseră banii pentru chirie și taxe. În seara logodnei însă, în loc să-și vadă mama, văzuse halatul și pantofii de serviciu lângă costumele celor pe care voia să-i impresioneze.

Elena n-a încercat să intre cu forța și nici să le povestească străinilor cât muncise pentru el. A lăsat plicul și a plecat. Ioana a ieșit după câteva secunde, dar femeia coborâse deja treptele. Atunci a luat plicul de pe masă. Lângă bani era o fotografie veche, pusă într-o hârtie împăturită.

În poză, Andrei ținea dosarul de admitere și zâmbea în fața căminului. Mama stătea lângă el, în același halat albastru, cu o sacoșă din care se vedea o oală mică. Pe spate scrisese atunci fiul: „Prima zi. N-aș fi ajuns aici fără tine.” Elena păstrase fotografia ani întregi și voia să i-o dăruiască odată cu începutul noii lui familii.

Ioana i-a pus poza în mână. „Mie mi-ai spus mereu cât de mândru ești de ea. Care dintre cele două versiuni e adevărată?” Andrei a încercat să vorbească despre ținută și despre moment. Logodnica nu l-a lăsat să transforme problema într-una de haine: el îi ceruse să vină repede, iar apoi îi închisese drumul fiindcă venise exact așa cum putuse.

A găsit-o pe Elena în stația din apropiere. N-a început cu „m-ai înțeles greșit”. I-a spus că îi fusese rușine de privirile altora și că alesese să o rănească pe ea ca să se simtă el important. Mama l-a ascultat, ținându-și geanta în poală. „Eu pot să-mi schimb hainele, Andrei. Tu ai grijă ce schimbi în tine.”

S-a dus mai întâi acasă, așa cum a vrut ea. Când s-a întors la restaurant în rochia pe care și-o pregătise, Andrei o aștepta la ușă alături de Ioana. Nu făcuse un spectacol din scuzele lui. Le spusese însă celor din familie de ce mama întârziase și că greșeala îi aparținuse lui. Plicul cu bani i l-a dat înapoi: petrecerea avea să și-o plătească fără darul cerut în grabă.

La masa lor, Ioana a așezat fotografia veche lângă flori. Elena n-a cerut nimănui să-i admire sacrificiile. Și-a privit băiatul când acesta i-a tras scaunul și, pentru prima dată în seara aceea, i-a zâmbit. Halatul albastru rămăsese acasă. Poveste de ficțiune.