«Mătușa Ileana?» a întrebat Raluca. Mama a dat din cap și a îndreptat șervețelul, de parcă de colțul lui depindea curajul ei. Ileana nu mai trecuse pragul de aproape optsprezece ani. În fotografiile vechi apărea însă peste tot: lângă pat, în prima zi de grădiniță, la fiecare aniversare.
Când Raluca fusese mică, mama lucrase în ture, iar tatăl plecase des de acasă cu treabă. Ileana, sora mamei, o luase zilnic la ea. O învățase să lege șireturile și stătuse trează când avusese febră. Apoi, într-o singură săptămână, familia încetase să-i mai spună numele.
Raluca auzise ani la rând că mătușa plecase pentru că nu mai voia să le ajute. Adevărul era mai rușinos. Ileana refuzase să împrumute din nou bani tatălui, iar el transformase refuzul într-o ceartă. Mama, obosită și speriată să nu-și piardă familia, o lăsase pe sora ei să plece vinovată.
«De ce-mi spui abia acum?» Mama nu a încercat să dea vina pe altcineva. I-a spus că tăcerea devenise tot mai greu de rupt cu fiecare an. După plecarea soțului, înțelesese cât de multe lucruri păstrase în casă doar ca să nu-l supere pe el.
Ileana a sunat la ușă cu o pungă de mere și cu aceeași sfială pe care Raluca și-o amintea de la serbări. Niciuna nu a avut o replică frumoasă pregătită. Raluca a întrebat doar dacă mai știa să facă orezul acela cu lapte. Mătușa a început să plângă și a râs în același timp.
Au mâncat la masa cu trei locuri. Nu au reparat optsprezece ani într-o seară și nici nu s-au prefăcut că se putea. Dar farfuria nu a mai rămas goală, iar Raluca a recuperat un nume pe care îl purtase în amintire fără să știe dacă avea voie să-i fie dor. Poveste de ficțiune.