Poveste de ficțiune. Mariana pregătise mâncarea, strânsese bucătăria și aranjase masa. Când și-a pus o porție, soțul i-a cerut să aștepte, fiindcă vin musafirii. Ea a rămas cu farfuria în mână și l-a întrebat dacă în casa lor era doar omul care gătește.
El a spus că nu asta voise să zică. Pentru Mariana, însă, vorbele se adunaseră peste ani de mese la care intra și ieșea din bucătărie, fără să stea cu ceilalți. Nu era prima farfurie lăsată deoparte, doar prima despre care vorbea fără să se grăbească.
A pus farfuria pe masă și s-a așezat. I-a spus că invitații pot aștepta câteva minute și că nici ei nu și-ar dori o gazdă flămândă în bucătărie. Soțul a privit scaunul gol de lângă el, pe care îl luase de atâtea ori drept ceva normal.
Când au sosit prietenii, el a dus mâncarea la masă și a adus ce mai lipsea. Mariana a încercat din reflex să se ridice, apoi s-a oprit. Nu voia o seară în care să fie sărbătorită pentru cât obosește, ci una în care să poată participa.
După plecarea musafirilor, au strâns împreună. Nu au rezolvat totul printr-un gest, dar au vorbit concret despre următoarea masă: ce pregătește fiecare și cine se ridică atunci când lipsește ceva. Mariana nu a mai acceptat răspunsul că el nu se pricepe.
Farfuria din seara aceea a intrat la spălat cu toate celelalte. Nu avea nimic deosebit, în afară de faptul că fusese a ei de la începutul mesei. Pentru prima dată după mult timp, mâncarea nu se răcise până ajunsese la ea.