La mormântul soțului, Mirela a văzut o femeie pe care nu o mai întâlnise. Avea trandafiri albi și se pregătea să îi așeze lângă piatră. Mirela a oprit-o cu palma ridicată. Răspunsul necunoscutei a fost atât de direct, încât pentru câteva clipe nu s-a mai auzit decât vântul printre copaci: și ei îi spusese că era singur.

Mirela fusese căsătorită douăzeci de ani. Știa de drumuri, de nopți petrecute la serviciu și de perioadele în care soțul devenea greu de găsit. Fiecărui gol îi găsise o explicație, fiindcă avea o casă, un copil și destule griji obișnuite. Nu venise la cimitir pregătită să afle că altă femeie își construise viața pe alte explicații.

Necunoscuta, Dana, a lăsat florile în brațe și a scos telefonul. Avea fotografii, mesaje și promisiuni despre o despărțire care, după cum îi spunea el, se încheiase de mult. Nu știa adresa casei Mirelei. Nu îi cunoștea copilul. Fusese convinsă că vorbea cu un bărbat care își închisese trecutul și urma să înceapă altceva.

Mirela a vrut întâi să o învinuiască, fiindcă ea era singura persoană din fața ei căreia îi mai putea cere socoteală. Apoi a observat că Dana aflase despre căsătorie în aceeași clipă în care ea aflase despre relație. Niciuna nu venise să provoace cealaltă femeie. Amândouă veniseră să plângă un om pe care îl cunoscuseră numai pe bucăți.

Au ieșit din cimitir și s-au așezat pe o bancă. Dana i-a trimis mesajele pe care Mirela a vrut să le vadă, fără să o oblige să le citească atunci. Nu au devenit prietene și nu și-au promis că se vor mai căuta. Au stabilit doar că nu îi vor pune copilului în spate ce descoperiseră despre tatăl lui.

Trandafirii au rămas la mormânt, lângă florile Mirelei. Femeia s-a întors acasă cu douăzeci de ani pe care nu îi putea șterge și cu un adevăr pe care nu mai voia să îl înlocuiască prin scuze. Pentru prima dată, când a fost întrebată dacă este bine, nu a răspuns automat că da.

Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.