Iulia intrase în sufragerie fără să-și scoată paltonul. „L-ai vândut?! Mama te-a rugat să-l păstrezi cu orice preț!” Răzvan a tras pătura de pe colțul pianului și a ridicat capacul. „Nu l-am vândut! Uite ce-a ascuns înăuntru, sub capac!” Dintr-un loc ferit, prins lângă marginea lemnului, a scos un plic îngălbenit. Sora lui a rămas cu mâna pe claviatură.

Cu două zile înainte, o vecină îi trimisese Iuliei o fotografie: pianul mamei lor era urcat într-o dubă. Știa că fratele avea cheltuieli pe care abia le acoperea și a tras singură concluzia. Când el nu i-a răspuns imediat la telefon, tăcerea i s-a părut o confirmare. A venit acasă hotărâtă să-i spună tot ce strânsese în minte pe drum.

Pianul fusese dus la un meșter, nu la un cumpărător. Unele lucruri nu mai funcționau cum trebuia, iar Răzvan voia să-l repare înainte de ziua surorii sale. Ca să plătească lucrarea, vânduse o parte din sculele pe care nu le mai folosea. Îi ceruse vecinei să nu-i spună nimic Iuliei. Doar că femeia văzuse încărcarea înainte să afle de surpriză.

Plicul apăruse în timpul lucrului la instrument. Meșterul îl găsise prins într-un loc pe care frații nu-l cercetaseră niciodată și îl păstrase pentru ei. Pe hârtie era scrisul Elisabetei, mama lor. Nu lăsase bani, acte de proprietate sau o veste despre un om ascuns în familie. Lăsase o dorință despre ceva ce iubise toată viața.

Elisabeta dăduse cândva lecții de muzică. Printre elevii ei fuseseră și copii ai căror părinți nu își permiteau un instrument acasă. În scrisoare își amintea de felul în care aceștia atingeau prima dată clapele, cu teamă să nu strice ceva prea scump pentru ei. Îi rugase pe ai ei ca, dacă într-o zi niciunul nu mai cânta, pianul să ajungă undeva unde cineva putea învăța fără să-i fie rușine că nu avea bani.

Iulia a citit ultima parte de două ori. Renunțase la muzică pe când era tânără și, după moartea mamei, nici nu mai ridicase capacul pianului. Îl păstrase în gând ca pe o amintire care nu trebuia atinsă. Răzvan îl văzuse altfel: un lucru pe care îl puteau face din nou să trăiască, dacă găseau puterea să se apropie de el.

Și-a cerut iertare că îl acuzase înainte să-l asculte. Fratele i-a spus că și el ar fi putut răspunde mai repede, în loc să apere cu orice preț o surpriză care îi ieșea prost. Au rămas la masă cu scrisoarea între ei și au vorbit despre mamă fără să se certe cine îi păstrase mai bine lucrurile.

În săptămânile următoare au găsit un loc pentru pian într-o sală de activități a bibliotecii din oraș. N-au luat hotărârea în grabă și n-au renunțat la legătura cu instrumentul. Iulia s-a oferit să vină acolo într-o după-amiază pe săptămână, mai întâi ca să cânte ea, apoi ca să îi ajute pe începători să se apropie de clape.

Când pianul a fost mutat din nou, Iulia a fost de față. De data aceea, nu s-a mai temut că pleca mama odată cu el. A păstrat plicul, iar fratele i-a făcut o copie a scrisorii pentru sala nouă. În locul unei amintiri ținute sub pătură, rămăsese o dorință pe care puteau, în sfârșit, s-o împlinească împreună. Poveste de ficțiune.