„Pot să vin duminică, dacă vrei să mă vezi?” Atât scrisese fiul la sfârșit. Nu anunța că vine oricum și nu punea pe seama doliului obligația mamei de a-l primi.

Adresa o aflase de la o mătușă, după ce încercase să trimită o scrisoare la locuința veche. Ruda nu-i promisese împăcarea și nici nu-i vorbise în numele mamei. Îi spusese doar să înceteze să folosească lipsa adresei drept motiv pentru încă o lună de tăcere.

Femeia s-a așezat pe scaun cu biletul în poală. Era furioasă că el lipsise de la atâtea lucruri și tristă că prima reacție la numele lui fusese să se apere. Nu știa dacă poate să-l îmbrățișeze, dar știa că vrea să-i audă vocea.

L-a sunat seara. N-au început cu reproșurile cele mai mari. Mama l-a întrebat dacă florile sunt alegerea lui. El a spus că da, că își amintea unde le punea ea când se întorcea tata acasă.

Au hotărât să se vadă o oră, într-o zi aleasă împreună. Femeia i-a spus că vrea răspunsuri și că nu va pretinde că anii trecuți au fost doar o ceartă mică. Fiul a acceptat fără să negocieze cât are voie s-o doară.

Florile au ajuns într-un vas pe masă. Nu au făcut casa mai puțin tăcută dintr-odată. Au rămas acolo ca semn că, de data aceasta, o ușă putea să se deschidă fără ca cineva să pretindă că are deja dreptul să intre.

Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.