În spatele icoanei era o scrisoare de la Andrei, fiul pe care tatăl Irinei îl avusese înainte de căsătorie. Plicul era vechi, iar lângă el se afla un răspuns netrimis. Bărbatul căutase o legătură cu tatăl său, însă scrisoarea rămăsese ascunsă ani întregi în aceeași casă.
Irina nu știa că are un frate. Mama ei știa de existența lui Andrei, dar crezuse ce îi spusese soțul: că băiatul nu voia să audă de ei. Când a văzut plicul, Ana s-a așezat pe treapta casei și a întrebat ce dată era scrisă pe el.
Era o scrisoare simplă. Andrei nu cerea nimic din casă și nu trimisese reproșuri pe mai multe pagini. Spunea unde trăiește, că are o familie și că ar vrea să stea o dată la aceeași masă cu tatăl lui. La final lăsase un număr de telefon și o fotografie mică, făcută în curte, alături de soția sa.
În răspunsul netrimis, tatăl recunoștea că îi fusese frică să reia o poveste despre care spusese minciuni. Începuse de două ori aceeași pagină și nu o terminase. Irina a înțeles de ce îi ceruse să se uite în spatele ramei, dar asta nu a făcut mai ușor de acceptat anii în care îi ținuse pe toți departe de adevăr.
Au oprit lucrările pentru ziua aceea și au sunat la numărul din scrisoare. Nu mai era folosit, însă au găsit o cale să îi trimită lui Andrei un mesaj printr-o rudă. Câteva zile mai târziu, omul a răspuns. Ana i-a spus de la început ce găsiseră și că înțelege dacă nu vrea să vină.
Andrei a ajuns într-o duminică, înainte ca peretele să fie scos. Au băut cafea în curte și au privit fotografiile fără să încerce să repare tot trecutul dintr-o întâlnire. Irina a păstrat rama și scrisorile. În viitoarea casă voia un loc în care povestea familiei să poată fi întrebată și spusă.